CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Eu şi soldatul Ene Nicolae am luat-o spre nord şi prima noastră grijă, când am cantonat pe timpul nopţii, a fost să ne radem bărbile, ca să nu mai fim recunoscuţi, în cazul în care ne-am fi întâlnit cu locotenentul. 
Dimineaţa am reluat drumul şi pe la ora două după-amiază eram deja pe podul de peste Don. Treceam călare printre infanteriştii care se înghesuiau pe pod. Multe unităţi de infanterie aşteptau să le vină rândul să treacă pe pod, iar unii dintre infanterişti, ca să nu mai aştepte, treceau Donul pe ghiaţă. Din momentul în care infanteriştii ne-au văzut, au făcut tot posibilul să nu ne lase să trecem înaintea lor. N-au reuşit mare lucru, fiindcă i-am minţit că suntem agenţi şi că avem nişte ordine de urgenţă, pe care trebuie să le ducem domnului general Korne.
Nu ştiam, dacă domnul general trecuse ori nu pe-acolo, dar m-am prefăcut că vreau să scot nişte acte din buzunarul de la spate, ca să mă creadă ofiţerii, iar unul dintre ei a intervenit, zicându-mi:
                       - Nu-i nevoie, daţi-i drumul mai departe!
Am trecut pe pod, dar mi se făcuse milă de bieţii infanterişti, căci erau obosiţi de-atâta mers pe jos şi se uitau cu jind la noi, care mergeam călare. Pe unii dintre ei îi deranja prezenţa noastră şi ne înjurau şi chiar ne ameninţau că ne aruncă de pe pod. 
Cu chiu, cu vai am trecut podul, dar ne aşteptau alte obstacole: trebuia să urcăm un deal, iar drumul era ticsit de trupe, de maşini, căruţe şi câte şi mai câte.
                      - Ţin-te după mine, Nicolae! i-am zis eu, văzând că are o iapă slabă şi fără putere, săraca.
Pe partea dreaptă a drumului era un şanţ destul de adânc şi căruţele nu puteau trece pe-acolo. Aşa că am forţat caii şi am sărit peste şanţ spre uimirea infanteriştilor. Iapa lui Nicolae nu a putut să sară şi a rămas cu picioarele din urmă în şanţ. Nicolae a sărit din şa pe marginea şanţului, iar eu am sărit imediat să-l ajut să tragă iapa afară din şanţ.  După toată isprava, am încălecat şi am pornit la trap. Pământul era îngheţat şi tocmai bun pentru trapul cailor, mai ales că urcam la deal. Îi salutam pe infanterişti din fuga cailor, iar ei ne înjurau de mama focului.  Cănd ne-am depărtat aproximativ la 1km de pod, am descălecat să se odihnească şi caii şi să mâncăm şi noi ceva. Ne-am odihnit vreo 15 minute, deşi am fi vrut să stăm mai mult, dar, privind spre pod, am văzut că ruşii ajunseseră cu tancurile acolo şi începuse măcelul. 
                      - Încălecarea, că nu e de glumă! Iar s-au încurcat borcanele! i-am zis lui Nicolae. 
Am luat-o la goană şi am ieşit din raza vizuală a ruşilor. Tancurile lor nu trecuseră podul, ci s-au oprit lângă el scindând trupele noastre. Partea din trupă, care nu reuşise să treacă podul, s-a îndreptat spre sud, adică spre Marea de Azov, în locul unde se varsă Donul, încercând să treacă pe ghiaţă, dar n-au respectat anumite condiţii impuse în astfel  de situaţii. Soldaţii s-au înghesuit să treacă mai repede şi ghiaţa a cedat, în apele mării găsindu-şi sfârşitul mulţi dintre ei. 
Există o vorbă românească: să nu zici hop,  până nu treci pârleazul!
Ei bine, scăpaserăm cu viaţă până atunci, dar începeam o nouă etapă a drumului cu alte necazuri şi neajunsuri. 
                      Am început înaintarea spre Nipru. Nu ştiam ce distanţă vom avea de parcurs până acolo, dar ştiam că trebuie să mergem numai spre apus. Drumul era greu, nu mai aveam furaje pentru cai, fiindcă pe-acolo trecuseră toate trupele care scăpaseră din dezastrul de la Stalingrad şi de pe Don. Nici noi nu mai aveam alimente şi nici echipament corespunzător. Până la acea dată încă nu sosise din ţară echipamenmtul pentru iarnă. Fusese capturat de ruşi prin gările din stepă. 
Mergeam câte 30-40 km pe zi pe un viscol năprasnic, cu căderi abundente de zăpadă. Satele erau rare, trupele erau în dezordine. Dacă cineva dorea să-şi găsească unitatea, putea face acest lucru uitându-se la cai, că aveau încrustat pe gâturi şi pe pulpe numărul matricol al regimentului din care făcea parte. Numai că nici caii nu mai rezistau şi cădeau istoviţi, în număr mare. 
Cu toate acele greutăţi întâmpinate, ne-am continuat drumul. Între timp, regimentele româneşti şi-au reorganizat trupele care mai scăpaseră din sectorul Donului.
                       Regimentul nostru se reorganizase şi el cu efectivele care mai rămăseseră, adică, o adunătură de soldaţi de pe trenurile regimentale şi soldaţii care ţineau caii. Chiar dacă efectivul se micşorase, regimentul îşi purta mai departe numele, iar comanda acestuia i-a revenit maiorului Stoian. 
Nouă, celor din Excadronul 4, ne făcea plăcere să ştim că domnul maior Stoian era comandantul regimentului.  Dumnealui ne fusese comandant de excadron mai mulţi ani la rând, de pe vremea când efectuam stagiul militar în ţară. Poate de aceea ne acorda mai multă atenţie. 
Prin reorganizarea regimentului s-a creat şi un pluton de călăreţi. Eu eram  pe primul plan în acel pluton şi eram tare mândru. Aveam un cal foarte bun, care nu mi-a înşelat aşteptările până la timpul acela. Numai că nu aveam voie s-o luăm înaintea celor care mergeau pe jos. Trebuia să mergem cu caii la pas. Din această cauză, simţeam că îngheţăm de frig şi descălecam şi mergeam pe lângă cai, până ne încălzeam.