CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                        Într-o zi, mergând pe lângă o căruţă, Marin Patrin,cel care o conducea, mi-a zis:
                       - Măi, Stane, vino să-ţi dau o pereche de bocanci, ca să-i vinzi şi să-ţi cumperi ceva pe ei, că îi am în plus! Şi... auzi? dacă găseşti niscaiva ţuică, să-mi aduci şi mie!
Căruţa lui Marin transporta diverse lucruri, câteva dintre ele nefiind trecute în inventar şi de aceea le valorifica în schimbul alimentelor sau băuturii. 
Eu, încântat de ofertă,am luat bocancii, dar am constatat că erau mari. Erau dintr-aceia pe care îi încălţau soldaţii peste cizme când erau de sentinelă. Dar erau noi, din piele bună. 
Însoţit de Nicolae şi de iapa lui, care de-abia mai sufla, am început să căutăm cumpărători printre civili. Am găsit doi celoveci într-o căsuţă, care se chinuiau să fiarbă nişte ţuică din sfeclă pe o plită amărâtă. Înainte să încep tocmeala cu celovecii, i-am zis lui Nicolae:
                     - Să mă laşi pe mine să vorbesc cu ei, că vreau să le cer mai mult, ca să am de unde să mai las!
Nicolae a fost de acord. Le-am cerut ruşilor trei pâini, că aveau pâine din făină de orz, două găini şi un litru de ţuică. Ruşii s-au uitat încă o dată la bocanci, s-au sfătuit pe limba lor şi mi-au zis că-mi dau două pâini, o jumătate de litru de ţuică şi nicio găină. 
Eu am insistat şi am obţinut şi o găină în cele din urmă. Găina am sacrificat-o pe loc, iar rachiului i-am făcut de trei zile, fiindcă nu avea tărie deloc şi mai mirosea şi a sfeclă.
Am înoptat la cumpărătorii bocancilor şi, când ziceam şi noi că ne-am potolit foamea şi aveam unde să ne odihnim, am dat de alt necaz. Pusesem pâinea rămasă de la masă în coburii de la şaua mea, pe care am lăsat-o într-o cămăruţă alăturată, la un loc cu caii. Până să ne culcăm, i-am atras atenţia lui Nicolae să-şi lege iapa mai departe de şei, ca să nu ajungă la ele. 
                        - Mai las-o, mă, dracului, că până mâine poate nici nu se mai scoală!
Ne-am culcat la un loc cu gazdele noastre. Era cam înghesuială, că aveau copii, dar am adormit, că eram obosiţi. 
Peste noapte nu ne-am mai dus niciunul dintre noi pe la cai, să vedem ce fac. Dimineaţa am avut o mare "bucurie": iapa lui Nicolae desfăcuse coburii cu dinţii şi mâncase toată pâinea. Nicolae s-a supărat rău şi a luat iapa la bătaie. 
                        - La s-o, mă, n-o mai bate, i-am zis, că aşa o fi vrut Dumnezeu, să moară şi ea sătulă! Nu mai poţi să scoţi nimic din ea!
Am pus şeile pe cai şi am plecat mai departe. Nicolae nu mai cruţa iapa deloc. O forţa mereu la drum şi uneori o lua înaintea mea, iar într-o după-amiază n-a mai putut să meargă. De-abia îşi târa picioarele. 
La vreo 2km se vedea răsărind printre nămeţi un sat. Am târât iapa după noi aproape de sat şi a căzut acolo pentru totdeauna. 
Eu am continuat drumul până la Nipru călare, iar Nicolae a trecut la trupa care mergea pe jos. 
O duceam foarte greu, fiindcă ni se aduceau alimente puţine şi răbdam de foame. Într-o zi am găsit o bobircă de porumb pe drum. Am luat-o şi, când mă rodea stomacul de foame, ronţăiam 4-5 boabe de porumb. Într-o seară, pe la ora şapte, după un marş lung de 40 km prin viscol şi frig, am ajuns într-un sat în care cantonaseră mai multe trupe. Am găsit cu greu o cameră în care ne-am înghesuit vreo 12-13 inşi. Nu aveam nimic de mâncare, iar când am descoperit un butoi cu murături, ne-am repezit la el şi am mâncat pătlăgele acre fără pâine. Mai târziu au început stomacurile să ne dea nişte înghisoaie, de era mai mare dragul! Eu am găsit nişte coji de dovleac turcesc. Pesemne, alţi soldaţi înaintea noastră mâncaseră dovleac.