CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                   
                     La ora 9:15, surpriză! Tancurile nu ajunseseră încă şi s-a amânat atacul pentru ora 9:30, când trebuia să atacăm cu sau fără tancuri. Până să începem atacul, stam şi noi şi inamicii în picioare din cauza frigului, fără să mai tragem vreun foc de armă. Distanţa dintre noi era foarte mică şi ne observam foarte bine unii pe alţii.
La 9:30 a început măcelul. Mai întâi au apărut vreo 25-30 de avioane "Rata" ruseşti. Le-am recunoscut după zgomotul motoarelor. În loc de steaua roşie, aveau desenate svastici germane pe fuselaje. Avioanele au surprins artileria noastră, care era instalată în câmp deschis şi care trebuia să susţină atacul nostru. Au bombardat şi au mitraliat provocând dezordine şi pagube pe tot frontul, ce se întindea pe o distanţă de 2km. Acolo erau instalate toate trupele care trebuiau să atace satul Şutov 2 (?). 
                    Trupele germane aveau echipament special, cu două feţe: una albă, pentru zăpadă şi una, cenuşie, pentru teren negru. 

După ce şi-au îndeplinit misiunea, avioanele s-au retras, dar atunci au început să apară necazurile pe capul nostru. Grupa noastră era ultima în partea dinspre nord a dispozitivului de atac, mai precis în flancul stâng. În flancul drept, spre sud, era o şosea care ieşea din sat, traversa un islaz şi se pierdea spre apus. Islazul se afla jos, în vale şi acolo erau toate trupele noastre. De pe poziţia în care mă aflam împreună cu grupa, dacă priveam, vedeam întregul dispozitiv al trupelor noastre. 
Inamicul avea şi el posibilitatea să vadă toate mişcările noastre, căci nu se putea vorbi de posibilitatea de camuflare. 
Terenul era îngheţat bocnă şi nu puteam să săpăm adăposturi. Pe şosea erau instalate un tun antitanc şi un tun antiaerian. 
                     Mai erau câteva minute până la declanşarea atacului, iar tancurile nemţeşti nu veniseră. 
Ca să ne arate că sunt mai cu moţ, ruşii au atacat primii şi, pe şosea a apărut o namilă de tanc, cum nu mai văzusem până atunci. Tunarii noştri, curajoşi, au deschis focul cu ambele tunuri şi au ţintit şenilele şi turela tancului. Fiecare proiectil lovea tancul. Eu îmi pregătisem două grenade defensive, ca să le arunc la şenilele tancului, în caz că ar fi ajuns lângă noi. 
Tancul s-a oprit un moment, dându-ne impresia că a fost avariat, dar şi-a relşuat înaintarea, oprindu-se apoi în faţa tunarilor. Atunci, comandantul tunului antitanc, le-a ordonat tunarilor să se urce pe tanc şi să-l acopere cu foi de cort, astfel încât tanchiştii să nu mai aibă vizibilitate. Vreo patru soldaţi s-au repezit să urce pe tanc. Tanchiştii i-au lăsat să urce şi, când le-a venit mai bine, au răsucit turela ( cu o ţeavă de vreo 2m) şi i-a aruncat jos pe tunari. Căzătura a fost extrem de dureroasă ţinând cont de cât de îngheţat era pământul.
După această "demonstraţie", ruşiiau trecut cu tancul peste tunurile noastre şi le-au distrus. Se vorbea că tancul ar fi fost din categoria celor foarte grele şi puternice, o serie nouă, "IV.Stalin".
                       După ce ne-a distrus tunurile, tancul s-a îndreptat spre dispozitivul trupelor noastre, în zona artileriei. Acolo însă, pe toată lungimea liniei de luptă, erau tancuri inamice, fără număr, care au şi deschis focul. În astfel de situaţii nu mai aşteptam niciun ordin, pentru că nu se mai putea transmite niciunul. Mai mult, aveam comandant de pluton un rezervist, pe locotenentul Bălteşiu, iar comandant de excadron , tot un rezervist, pe Nedea. Aceştia nu luaseră parte la nicio luptă până atunci. 
Deşi grupa mea era comandată de sergentul Nebunu Alexandru, eu tot aveam grijă ca atunci când ne aflam în locuri necunoscute, să-mi stabilesc o schiţă a locului, precum şi traseul pe care am fi fost nevoiţi să-l parcurgem în eventualitatea unei retrageri.
                       Atacul ruşilor era surprinzător de puternic şi trebuia să ne retragem, fiindcă nu puteam să le ţinem piept. Eu făcusem un plan de retragere, dar n-am putut să-l conving pe Nebunu să-l folosim. Propusesem să înaintăm spre inamic vreo 10 m. Inamicul nu putea să ne lovească, fiindcă în faţa lui era o vâlcea prin care puteam să ne strecurăm spre nord, într-o vale mai adâncă şi astfel să ne desprindem de el fără probleme. 
Văzând că Nebunu nu e de acord, i-am întrebat pe soldaţi, dacă vor să mă urmeze şi, cu uimire am constatat, că nu dorea niciunul să vină cu mine. Am aflat motivul mai târziu, de la soldatul Dinu Florea, care atunci a căzut prizonier şi care a revenit în ţară după terminarea războiului. El mi-a spus că nu m-au urmat atunci, deoarece le era teamă că eu voiam să ne predăm ruşilor. 
S-au înşelat, desigur, căci el a căzut prizonier, iar ceilalţi au murit. Numai Nebunu a scăpat.