CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Ne-am apropiat cu mare atenţie de satul din care plecasem în patrulare, deoarece camioanele tot de-acolo plecaseră şi ele. I-am raportat căpitanului întâmplarea şi ne-a spus că a văzut şi el camioanele când au trecut, dar nu prin sat, ci pe la vreo 3 km prin partea de sud.
                     - Dar ei erau de trei ori mai mulţi ca voi, ce te-a făcut să crezi că vei reuşi? m-a întrebat căpitanul când a auzit că luaserăm poziţie de luptă la apariţia camioanelor. 
                     - Eram noi mai puţini, domn' căpitan, dar îi luam prin surprindere că nu erau înarmaţi, iar la puştile- mitralieră aveam nişte trăgători foarte buni, pe Popescu Gheorghe şi pe Bălborea Ilie. Am zis că, decât să cădem prizonieri, mai bine să murim toţi, domn' căpitan!
                    - Bravo! Ai procedat bine!

Se apropia Crăciunul şi se vorbea că la Stalingrad se dau lupte grele, iar ruşii înaintau mereu. Pe un ger de - 25 de grade Celsius, am primit ordinul să ne retragem la regiment şi am pornit în toiul nopţii pe direcţia Stalingrad. Dimineaţa am ajuns într-un sat în care se afla şi comanda regimentului.
Veniseră zilele Crăciunului,iar printre ofiţeri era fierbere mare. Pe feţele lor se citea teama.
În ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, colonelul şi-a pus uniforma de paradă, deşi era un ger năprasnic, şi ne-a ţinut o scurtă cuvântare.
                    - Inamicul a introdus în luptă trupe şi armament nou, spunea colonelul în încheiaerea cuvântării, dar să nu ne temem, căci îl vom da peste cap! Vă doresc sărbători fericite!

Din comuna în care ne aflam trebuia să reluăm înaintarea. Trupele, care se aflau în jurul comunei Kiselevka (?) fuseseră atacate prin surprindere în timpul marşului de către o unitate de cazaci, care le produseseră mari pagube umane şi materiale. Era vorba despre o baterie ce aparţinea Regimentului 10 Artilerie. 
Am trecut şi noi prin Kiselevka(?). Printre soldaţii morţi am descoperit trei consăteni: Rizea alexandru, Rizea Minea şi Bîrleanu Anghel. 
Pentru noi era din ce în ce mai greu, dar generalul Radu Korne, comandantul Diviziei noastre, a avut timp să mai facă o bravură: s-a aşezat în fruntea unei coloane formată din 32 de maşini ale Regimentului 3 Călăraşi şi a pornit înainte, atacând din mers şi reuşind astfel  să facă o breşă în dispozitivul trupelor inamice, care îi încercuise pe ai noştri.
                      În noaptea de 26 spre 27 decembrie, pe un ger de -34 grade Celsius, ne-am deplasat de pe poziţiile de luptă spre marginea satului Şutov 2 (?). Acesta fusese ocupat de trupele Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, dar pe 26 decembrie, ruşii le scoseseră din sat. 
Noi trebuia să atacăm satul pe 27 decembrie, dimineaţa la ora 9:15.
Pentru atac ni s-au alăturat: Regimentele de Roşiori, Regimentul 10 Artilerie, Regimentul 3 Artilerie Călăreaţă şi nişte trupe germane cu 9 tancuri. În zorii zilei am ajuns la 1km de sat, unde  artileria noastră era instalată deja. Eram tare îngheţaţi şi la sosire ni s-a dat câte un castron cu cafea caldă de ne-am mai dezmorţit niţel. Apoi am trimis caii la adăpost, iar noi am continuat înaintarea mergând pe jos. 
Satul era aşezat în vale, iar inamicul observa cu uşurinţă toate mişcările noastre. Căpitanul Dobrescu fusese chemat la Divizie şi-i ţinea locul un rezervist, căpitanul Nedea. 
                       - Ei, băieţi, ne-a zis el, astăzi nu se ştie cine va mânca vaca grasă!
Avea dreptate, căci gerul năprasnic ne albise feţele ca varul şi simţeam cum ne degera pielea pe faţă.
Ne-am apropiat la o sută de metri de sat. Soldaţii Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, care fuseseră daţi afară din sat de către ruşi şi care rămăseseră apoi toată noaptea pe poziţie, nu mai erau buni de nimic. Nu mai puteau să vorbească de îngheţaţi ce erau. 
Ruşii stăteau şi ei în picioare şi nici nu mai trăgeau cu armele. Noi, însă, care nu văzusem nicio înfrângere până atunci şi bazându-ne pe cele 9 tancuri germane, abia aşteptam ora pornirii atacului.