CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Când am văzut grupul de artilerişti, mi-am dat seama că soarta noastră se sfârşea acolo, fiindcă şi ei părăsiseră tunurile şi se retrăgeau, fără să ne mai lase speranţa că vom mai opune rezistenţă. 
                       - Ar fi bine să ne ţinem şi noi după grupul ăsta de artilerişti, că ofiţerii se organizează după hartă! Aşa vom merge la sigur, mai ales că începe să se înnopteze, iar noi n-am dat de nicio aşezare până acum, le-am zis însoţitorilor mei.
Pe la ora trei după-amiază, am dat peste o maşină din Regimentul 3 Călăraşi. Maşina era oprită lângă un adăpost săpat în pământ, din care se vedea ieşind fum.Înăuntru era o grupă de soldaţi, un fel de avantpost, comandat de un sergent major. Grupul de artilerişti a continuat drumul, care începea să coboare către un sat, aflat cam la 3 km distanţă.
                      - Băi, fraţilor, eu mă duc să-mi aprind o ţigară, ne-a zis Marcu, un fumător înrăit.
                      - Du-te, dar să ieşi repede, că noi nu te aşteptăm mult!
Dar, cum a dat de căldură, Marcu al nostru şi-a schimbat părerea.
                      - Băi, fraţilor, veniţi şi voi înăuntru! Am vorbit cu sergentul major şi ne-a zis să stăm la căldură până primesc ei ordin să se retragă, că ne ia şi pe noi cu maşina!
                     - De ce nu veniţi să staţi cu noi aici, la căldură? ne-a întrebat sergentul, care ieşise între timp din adăpost.
                     - Nu mai aşteptaţi, domn' sergent, ordin, că nu mai are cine să vi-l dea! i-am zis eu. 
Sergentul nu m-a crezut, fiindcă acolo unde se aflau ei, nu se auzea şi nu se vedea nimic.
Am plecat mai departe doar cu Stoica Mihai, căci Dragne şi Marcu s-au hotărât să rămână. Am coborât la vale şi am ajuns din urmă grupul de artilerişti. 
                      - Băi Mihai, i-am zis, nu trebuie să ne mai despărţim de artilerişti, dacă vrem să ne meargă bine!
Am ajuns cu toţii în sat pe înserat. Acolo erau tancurile care trebuiau să ne însoţească pe noi la atac, dar s-au întâlnit cu tancurile ruseşti în afara satului şi au dat o luptă ca între tancuri. S-au înfruntat două tipuri de tancuri puternice: cele nemţeşti, "Tigre" şi cele ruseşti, "I.V.Stalin".
Nemţii au pierdut două tancuri, iar ruşii, şapte. Ofiţerii noştri au vorbit cu nemţii, iar aceştia le-a zis că, dacă mai zăbovim până pe la ora opt seara, ne iau şi pe noi în camioanele lor cu muniţie şi combustibil. 
Nemţii intenţionau să cedeze satul, deoarece infanteria rusească se apropia tot mai mult şi nu puteau face faţă atacului. Noi aveam toată încrederea în ei, mai ales că printre ei era un soldat de prin părţile Ardealului, care mai ştia româneşte. El ne-a luat şi ne-a dus într-o cameră în care se afla un cuptor pentru pâine. Apoi ne-a dat un topor şi nişte lăzi în care fuseseră proiectile să ne facem focul şi să ne încălzim.Tot el ne-a asigurat că ne va anunţa când va veni ora plecării, astfel, încât puteam să şi dormim niţel.  Cizmele nu le-am putut scoate din picioare, căci erau îngheţate os. 
Un soldat neamţ ne-a dat câte o cafea caldă şi pâine cu margarină. După ce ne-am ospătat, am adormit pe lângă cuptor vreo trei ore, până când a venit neamţul şi ne-a trezit. Ne-a condus apoi la camioane şi ne-a spus să urcăm câte 3-4 soldaţi în camion, să nu ne rănim. Noi ne gândeam că vom trece pe lângă front şi de aceea ne spunea să nu ne rănim, dar era vorba despre butoaiele cu combustibil care ar fi putut să ne lovească în timpul deplasării. 
                         Am plecat din sat cu camioanele nemţeşti şi cu cele şapte tancuri. Retragerea era anevoioasă, deoarece camioanele se împotmoleau de multe ori şi nemţii erau nevoiţi să le remorcheze cu tancurile. Era de aşteptat să se întâmple aşa, deoarece retragerea nu se făcea pe drumurile principale, ci pe căi ocolite. Până la ziuă am parcurs vreo 30 km şi am ajuns într-un sat, al cărui nume nu l-am reţinut. Acolo ne-am despărţit de nemţi, nu înainte de a le mulţumi pentru binele făcut.