CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Într-o zi, colonelul Dobrescu s-a mutat în alt sector şi ne-a lăsat pe noi să apărăm comuna. Eu am amplasat echipa pe o şosea dinspre partea de răsărit a comunei. Am instalat acolo şi o puşcă-mitralieră.
Toate erau bune şi frumoase, dar trebuia să ne procurăm hrana singuri. În comună erau foarte multe oi. Localnicii consumau carnea mai mult crudă. O opăreau niţel şi o mâncau aşa. Tutun nu prea aveau ei şi ar fi dat oricât pentru el. O ţigară ,dacă aveau, o împărţeau în patru şi fiecare îşi lua partea de ţigară şi o băga la măsea. Noi voiam să cumpărăm o oaie, dar nu puteam să o cumpărăm decât pe tutun, pentru că altceva nu primeau în schimb.De multe ori, însă, schimbul nu era corect, fiindcă unii dintre noi dădeau ţigări mai multe, alţii, mai puţine. Atunci, mai marii comunei s-au dus la căpitanul nostru şi i-au cerut să stabilească un singur preţ pentru oi şi să ni se dea pentru tăiat oi dintr-o singură rasă. Nu de alta, dar localnicii aveau două rase de oi: unele, mari, cu lâna lungă şi roşiatică, altele, ruseşti.
                       Măi, oameni buni, le-a zis căpitanul, un ostaş de-al nostru are numai patru ţigări pe zi. Eu zic aşa: să dea şi ei câte două ţigări pe oaie, iar două să le rămână şi lor!
Sătenii au fost de acord şi au plecat mulţumiţi de târgul încheiat.
Eu, care nu fumam, puteam să iau şi două oi pe zi, dar ce era să fac cu ele, că nu aveam sare...

                         Misiunea noastră era să apărăm comuna şi să supraveghem bunul mers al activităţilor acesteia. Locul în care ne instalasem noi, era la 15 km în spatele dispozitivului inamic. În fiecare zi, de acolo pleca câte o grupă în patrulare, până la 20-30 km spre Marea Caspică. De fiecare dată patrula era în pericol, deoarece mergea singură pe distanţa respectivă. 
De multe ori patrulele noastre se întâlneau cu patrulele inamice, dar nu se angajau în luptă, ci se evitau, continuîndu-şi misiunile conform ordinelor primite.

Iarna lui '42 începuse să-şi arate vitregiile. Era în decembrie şi noi nu primisem încă echipamentul de iarnă. 
Frontul mergea din ce în ce mai prost, iar "generalul Iarnă" se pregătea să ne dea lovitura cea mare.
                     Într-una din zile, mi-a venit şi mie rândul să plec în patrulare spre Marea Caspică. După ce am stabilit cu soldaţii din grupă ce vom face într-o eventuală întâlnire cu inamicul, am pornit în misiune. Totul a fost bine, până am ajuns la marginea unui sătuc. Soldatul ,care avea misiunea să asigure spatele grupei, m-a avertizat că a văzut nişte camioane care se deplasau în aceiaşi direcţie cu noi. Am părăsit imediat şoseau şi am ascuns caii în spatele caselor de la marginea satului. Apoi am instalat oamenii şi puştile-mitralieră în poziţie de luptă, deşi aveam ordin să nu ne angajăm în luptă cu inamicul. Dar, până aflam ce era cu acele camioane, trebuia să ne luăm toate măsurile de apărare. 
Când s-au apropiat camioanele, ne-am dat seama că erau ruseşti, după steaua roşie de pe caroserie.
                      -Fraţilor, le-am zis băieţilor, ce-o vrea Dumnezeu! Noi să stăm aici pitiţi şi, dacă ruşii trec pe lângă noi, fără să ne atace, nu ne luăm cu ei la harţă! Dar, dacă opresc şi iau poziţie de atac, atunci deschidem focul cu toate armele pe care le avem, ca să-i luăm prin surprindere!
Camioanele se apropiau tot mai mult. Inimile ne băteau să ne iasă din piepturi.
                     - Băieţi, aveţi grijă să nu fiţi văzuţi! Ascundeţi-vă bine! Eu voi urmări camioanele, să văd ce au de gând!
Camioanele au oprit la jumătatea satului şi din ele au coborât soldaţii ruşi, care nu erau înarmaţi, ci aveau nişte bidoane, pe care le-au umplut cu apă de la fântâna lângă care opriseră. 
După ce s-au depărtat ruşii, noi am încălecat pe cai şi am luat-o la galop pe o distanţă de 2km, până ce am ieşit din zona periculoasă.