CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    - Mă, Stane, mi-a zis Fane, în căruţa lui velcea Vasile sunt nişte lăzi cubiscuiţi de război şi altele cu conserve de fasole cu carne de porc.
Pe Vasile îl cunoşteam, că doar era şi el teleormănean, din comuna Conţeşti. Era un băiat foarte sensibil. Când ajungea în cantonament şi da de căldură, nu se mai îndura să iasă afară. De meserie era croitor. Ştiind toate acestea despre el, am hotărât cu Fane să dăm lovitura la alimentele din căruţa lui Vasile. 
                    - Hai, să furăm o ladă cu pesmeţi şi una cu conserve, a spus Fane. 
                    - Taci, mă! Păi, dacă luăm o ladă, se observă imediat şi putem fi descoperiţi. Trebuie să lucrăm altfel. Uite, cum facem: îl ajutăm pe Vasile atât în timpul marşului, cât şi atunci când staţionăm. Tu ştii că el nu prea are grijă de cai....
                   - Bine, mă! Cum spui tu!.
Aşa l-am atras pe Vasile de partea noastră. Când înţepenea căruţa în drum, îi săream în ajutor împrumutându-i calul meu, ca să tragă căruţa. Când ajungeam la cantonament, îl ajutam să găsească loc lângă noi. Seara îl invitam pe la noi să mâncăm împreună, dacă aveam ceva de mâncare. Uneori îl trăgeam de limbă, dar nu voia deloc să spună ce avea în căruţă, că aşa primise ordin de la plutonierul major. 
Într-o seară am început operaţiunea "aprovizionarea". Am luat câte două pachete de pesmeţi şi patru cutii de conservă. Am repetat operaţiunea în fiecare seară. 
Când Vasile se potolea din treburi, eu cu Fane dezveleam cu grijă lăzile, desprindeam câte o scândură din ladă, luam raţia, apoi aşezam totul la loc. Asta, până când majurul nostru, Predescu Mihai, s-a gândit că ar fi timpul să facă o inspecţie la trenurile regimentale şi de luptă ale excadronului. 
Fiecare soldat trecea prin faţa lui cu căruţa sau cu furgonul şi spunea ce conţine fiecare căruţă şi câţi cai are. 
                      Când a venit rândul lui Vasile, majurul a făcut un control amănunţit. L-a pus pe Vasile să dezvelească lăzile, ca să le examineze, dar nu a pus mâna pe ele, să vadă ce greutate au şi i-a zis lui Vasile să le acopere la loc, crezând că totul era în regulă.Apoi a trecut şi Fane cu căruţa, dar la el nu avea ce să mai controleze. Erau numai lucruri fără valoare. Însă a văzut un cal în plus.
                    -Ce e cu calul ăsta? l-a întrebat majurul
                    - E calul lu' domn' sergent Crăiţă! Mi l-a împrumutat că înţepeniserăm şi eu şi Velcea într-un nămete...
Majurul a fost mulţumit de inspecţie şi am continuat drumul spre Bug, iar eu şi Fane am reluat operaţiunea "aprovizionarea". 
Am trecut şi Bugul şi ne-am îndreptat spre Nistru. Am mers alături de Fane încă o bucată de drum, până ce am înjumătăţit cantitatea de alimente şi până când a aflat că majurul avea o armă de vânătoare, capturată de la ruşi, pe care o ţinea printre obiectele de cancelarie, într-un toc din piele şi-i pusese gând rău. 
                  - Mă! Cum să fac, mă, să pun mâna pe ea?  mă întreba Fane.
                  - Păi, eu ştiu, mă? Treaba nu e uşoară! Nu vezi că arhiva are sentinelă? Cum să o iei?
Pentru moment Fane renunţase la puşcă, urmând să dea lovitura altădată. 
Când mai aveam 40km până la Nistru, am oprit într-un sat şi am stat în carantină vreo 13 zile. Era un sat nemţesc, fără colhoz. Acolo plutonul nostru de călăreţi a fost desfiinţat şi ni s-au luat caii. Fane încă nu-şi luase gândul de la arma de vânătoare şi mă tot ruga să-l ajut să puna mâna pe ea. În acest scop, l-am atras de partea noastră pe soldatul Ogică Tudor, care făcea mereu de sentinelă la arhiva excadronului. 
                    - Mă duc să fur puşca atunci când e Tudor de sentinelă, mi-a zis Fane. 
                    - Nu e bine! Nu trebuie să te duci când e el de sentinelă, că, dacă se află, intrăm şi noi în cercul suspecţilor. Ne trebuie o altă metodă!
Ştiam că în sat se găsea mult vin, dar noi nu aveam bani să cumpărăm. Eu, care mă pricepeam să descui broaşte de uşi şi lacăte, l-am luat pe Fane într-o noapte şi am descuiat uşa de la o pivniţă de unde am luat 20l de vin. Dar, cine se gândea că proprietarul îşi luase măsuri de siguranţă şi presărase nisip pe jos? Dimineaţa a văzut urmele pe nisip şi s-a dus de i-a raportat comandantului. Acesta era de prin Turnu Măgurele şi se numea Niculescu. Nu prea îi înghiţea el pe nemţi, dar a fost nevoit să facă o mică anchetă pe care a lăsat-o în coadă de peşte, iar noi am scăpat nepedepsiţi. Astfel am continuat acţiunea de subtilizare a armei de vânătoare. L-am pus pe Ogică să-i invite la un pahar pe cei care erau pe lângă căruţa cu puşca. N-a trecut mult timp şi a început cheful. Eu şi Fane n-am apărut pe "scenă", decât mai târziu, cum aveam înţelegerea cu Ogică. Soldatul care era de sentinelă, primise şi el vin şi se cinstea de unul singur, în timp ce Fane lua puşca. Apoi ne-am retras victorioşi la cantonament unde cheful era în toi. 
După vreo trei zile s-a observat că cineva cotrobăise prin căruţa cu arhiva şi au început cercetările. 
                      Mai întâi au fost cercetaţi cei care chefuiseră, dar nu s-a aflat mare lucru, decât că în timpul chefului Ogică ieşise afară pentru un timp. Majurul a insistat pe lângă Niculescu să adune întregul excadron şi să facă cercetări. Locotenentul nu prea îl avea la inimă pe majur, totuşi a ordonat adunarea excadronului. 
                     - Cine credeţi că ar fi autorul? l-a întrebat pe majur.
                    - Deţin informaţii că autorul este Ogică. Dar, mai cred că a avut complici. Nu a acţionat de unul singur.
După o scurtă pauză, majurul a reluat.
                    - Domnule locotenent, cine a furat arma, a furat şi alimentele!
                   - Ce alimente s-au furat? a întrebat locotenentul surprins.
                   - Domnule locotenent, am avut 150 de raţii de pesmeţi şi conserve, pe care le păstram să le dăm soldaţilor dincolo de Nipru, în stepa Nagaică, dar nu le-am dat, ci le-am păstrat pentru împrejurări mai grele...
                   - A, deci, voiai să le duci la tine acasă! a exclamat locotenentul furios. La cantonamente, marş! a ordonat şi l-a lăsat pe majur cu buza umflată.


                           Am trecut Nistrul pe la începutul lunii aprilie, 1943. La Chişinău ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi ni s-a luat toată muniţia. S-a ordonat să aşteptăm în vagoane, întrucât mareşalul Antonescu intenţiona să treacă în revistă fiecare vagon cu soldaţi. Dar vizita mareşalului n-a mai avut loc şi trenul s-a pus în mişcare pe direcţia Bucureşti, pe o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic. 
Nu mai aveam răbdare să ajungem în ţară, iar trenul făcea multe opriri, ca să dea prioritate trenurilor care transportau trupe şi materiale pentru front. 
După 4-5 zile, am ajuns la Caracal, fiindcă acolo era reşedinţa regimentului nostru. De la gară ne-au dus în nişte barăci şi am stat acolo 15 zile în carantină. Cele 15 zile au trecut greu, dar nu mai conta. Eram liberi!
Am defilat, apoi am încins o horă alături de ofiţerii noştri. Ne cânta fanfara Regimentului 19 Infanterie. 


                           În sfârşit, după atâtea suferinţe, eram liberi să mergem pe la casele noastre. Eu nu m-am bucurat prea mult de această libertate, căci, în februarie, 1944, am primit ordiunul de rechemare şi a trebuit să mă prezint la comanda regimentului de la Caracal. 
Plecam din nou pe front, să lupt de data aceasta, împotriva celor alături de care am îndurat mari suferinţe în campania de pe frontul de est. 
                        Doamne, ajută!
   
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am adunat cojile de dovleac, le-am pus pe plită şi am aşteptat să se coacă. Un camarad a venit şi m-a anunţat că mă caută cineva. Eu credeam că face vreo glumă, ca să plec de lângă plită şi să-mi ia cojile de dovleac, dar a apărut în prag un spldat care întreba de sergentul Crăiţă Stan. L-am recunoscut imediat. Era cel mai bun prieten al meu din copilărie, Iosif Florea. Am fost botezaţi amândoi pe 6 decembrie, 1915 în acelaşi cazan la biserică. Nu ne mai văzusem de vreo doi ani, pentru că el era la Regimentul 4 Călăraşi. Crezând că şi el e flămând, l-am rugat să mai aştepte niţel, să se coacă cojile de dovleac. Când a văzut ce găteam a râs, apoi m-a luat de lângă plită şi mi-a zis:
                    - Lasă, mă, bunătatea asta de mâncare celorlalţi şi vino cu mine să-ţi dau mâncare ca lumea, să te saturi!.
Nu-mi venea să cred ce-mi spunea, dar, pe de altă parte, ştiam că e om serios şi nu minte. M-am lăsat dus de el la vreo trei case distanţă, lângă un furgon cu patru cai. Mai erau încă doi soldaţi cu el. 
                    - Avem pâine  destulă, să te saturi! Avem şi nişte varză călită cu carne, dar nu prea mai are carne, că am mâncat noi, mi-a zis Florea când am ajuns la locul lor de cantonare. 
Când am auzit de varză cu carne, am făcut ochii cât cepele.
                    - Ia şi mănâncă bine, mă îndemnau toţi trei, şi să ne ierţi că nu mai e carne. N-am ştiut că Florică o să dea de prietenul lui. Opream mai multă carne, dacă ştiam...
                    - Nu-i nimic! Eu vă mulţumesc din toată inima, că tare flămând mai eram...
Mi-am pus stomacul la cale şi mi-am făcut siesta alături de gazdele mele la un joc de cărţi. Dimineaţa ne-am despărţit. Pe Florică l-am reîntâlnit foarte târziu după aceea, prin 1944, când luptam împotriva nemţilor la trecerea Someşului. 


Pe Don frontul se terminase. 
Noi am ajuns la Nipru, iar pe malul celălalt ne aşteptau sanitarii cu seringile pregătite să ne vaccineze împotriva tifosului. 
Mai aveam 10 km de parcurs până într-un sat, după ce am trecut Niprul şi vaccinul începuse să facă ravagii printre noi. Pe mine mă apucaseră frigurile şi nici nu mai puteam să descalec. Mi-a fost atât de rău, încât n-am mai ştiut de mine. M-au luat băieţii şi m-au dus într-o casă la căldură, unde m-am trezit abia a doua zi după-amiază. Toată noaptea am delirat, iar băieţii nu ştiau ce să-mi facă. 
Dar am trecut şi de încercarea aceea şi ne aşteptau altele, căci drumul era tare lung, ca în cântecele copiilor ruşi: "mămăligă, malako/ Rumâni, daleko!"
Trebuia să parcurgem distanţa dintre Nipru şi Bug, dar nu mai eram sub ameninţarea inamicului. 
Zăpada era mare şi nu puteam merge călare. De aceea, m-am suit în căruţa lui Fane ( Verica). I-am dat calul meu să-l pună la căruţă lângă caii lui. Căruţa avea coviltir şi pe timpul zilei stam înăuntru şi mă acopeream cu nişte pături, ca să nu fiu văzut. Când cantonam îi ajutam lui Fane  să îngrijească de cai. 
Problema era că nu mai aveam alimente, iar de la civili nu aveam ce să mai luăm. 
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                        Într-o zi, mergând pe lângă o căruţă, Marin Patrin,cel care o conducea, mi-a zis:
                       - Măi, Stane, vino să-ţi dau o pereche de bocanci, ca să-i vinzi şi să-ţi cumperi ceva pe ei, că îi am în plus! Şi... auzi? dacă găseşti niscaiva ţuică, să-mi aduci şi mie!
Căruţa lui Marin transporta diverse lucruri, câteva dintre ele nefiind trecute în inventar şi de aceea le valorifica în schimbul alimentelor sau băuturii. 
Eu, încântat de ofertă,am luat bocancii, dar am constatat că erau mari. Erau dintr-aceia pe care îi încălţau soldaţii peste cizme când erau de sentinelă. Dar erau noi, din piele bună. 
Însoţit de Nicolae şi de iapa lui, care de-abia mai sufla, am început să căutăm cumpărători printre civili. Am găsit doi celoveci într-o căsuţă, care se chinuiau să fiarbă nişte ţuică din sfeclă pe o plită amărâtă. Înainte să încep tocmeala cu celovecii, i-am zis lui Nicolae:
                     - Să mă laşi pe mine să vorbesc cu ei, că vreau să le cer mai mult, ca să am de unde să mai las!
Nicolae a fost de acord. Le-am cerut ruşilor trei pâini, că aveau pâine din făină de orz, două găini şi un litru de ţuică. Ruşii s-au uitat încă o dată la bocanci, s-au sfătuit pe limba lor şi mi-au zis că-mi dau două pâini, o jumătate de litru de ţuică şi nicio găină. 
Eu am insistat şi am obţinut şi o găină în cele din urmă. Găina am sacrificat-o pe loc, iar rachiului i-am făcut de trei zile, fiindcă nu avea tărie deloc şi mai mirosea şi a sfeclă.
Am înoptat la cumpărătorii bocancilor şi, când ziceam şi noi că ne-am potolit foamea şi aveam unde să ne odihnim, am dat de alt necaz. Pusesem pâinea rămasă de la masă în coburii de la şaua mea, pe care am lăsat-o într-o cămăruţă alăturată, la un loc cu caii. Până să ne culcăm, i-am atras atenţia lui Nicolae să-şi lege iapa mai departe de şei, ca să nu ajungă la ele. 
                        - Mai las-o, mă, dracului, că până mâine poate nici nu se mai scoală!
Ne-am culcat la un loc cu gazdele noastre. Era cam înghesuială, că aveau copii, dar am adormit, că eram obosiţi. 
Peste noapte nu ne-am mai dus niciunul dintre noi pe la cai, să vedem ce fac. Dimineaţa am avut o mare "bucurie": iapa lui Nicolae desfăcuse coburii cu dinţii şi mâncase toată pâinea. Nicolae s-a supărat rău şi a luat iapa la bătaie. 
                        - La s-o, mă, n-o mai bate, i-am zis, că aşa o fi vrut Dumnezeu, să moară şi ea sătulă! Nu mai poţi să scoţi nimic din ea!
Am pus şeile pe cai şi am plecat mai departe. Nicolae nu mai cruţa iapa deloc. O forţa mereu la drum şi uneori o lua înaintea mea, iar într-o după-amiază n-a mai putut să meargă. De-abia îşi târa picioarele. 
La vreo 2km se vedea răsărind printre nămeţi un sat. Am târât iapa după noi aproape de sat şi a căzut acolo pentru totdeauna. 
Eu am continuat drumul până la Nipru călare, iar Nicolae a trecut la trupa care mergea pe jos. 
O duceam foarte greu, fiindcă ni se aduceau alimente puţine şi răbdam de foame. Într-o zi am găsit o bobircă de porumb pe drum. Am luat-o şi, când mă rodea stomacul de foame, ronţăiam 4-5 boabe de porumb. Într-o seară, pe la ora şapte, după un marş lung de 40 km prin viscol şi frig, am ajuns într-un sat în care cantonaseră mai multe trupe. Am găsit cu greu o cameră în care ne-am înghesuit vreo 12-13 inşi. Nu aveam nimic de mâncare, iar când am descoperit un butoi cu murături, ne-am repezit la el şi am mâncat pătlăgele acre fără pâine. Mai târziu au început stomacurile să ne dea nişte înghisoaie, de era mai mare dragul! Eu am găsit nişte coji de dovleac turcesc. Pesemne, alţi soldaţi înaintea noastră mâncaseră dovleac.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Eu şi soldatul Ene Nicolae am luat-o spre nord şi prima noastră grijă, când am cantonat pe timpul nopţii, a fost să ne radem bărbile, ca să nu mai fim recunoscuţi, în cazul în care ne-am fi întâlnit cu locotenentul. 
Dimineaţa am reluat drumul şi pe la ora două după-amiază eram deja pe podul de peste Don. Treceam călare printre infanteriştii care se înghesuiau pe pod. Multe unităţi de infanterie aşteptau să le vină rândul să treacă pe pod, iar unii dintre infanterişti, ca să nu mai aştepte, treceau Donul pe ghiaţă. Din momentul în care infanteriştii ne-au văzut, au făcut tot posibilul să nu ne lase să trecem înaintea lor. N-au reuşit mare lucru, fiindcă i-am minţit că suntem agenţi şi că avem nişte ordine de urgenţă, pe care trebuie să le ducem domnului general Korne.
Nu ştiam, dacă domnul general trecuse ori nu pe-acolo, dar m-am prefăcut că vreau să scot nişte acte din buzunarul de la spate, ca să mă creadă ofiţerii, iar unul dintre ei a intervenit, zicându-mi:
                       - Nu-i nevoie, daţi-i drumul mai departe!
Am trecut pe pod, dar mi se făcuse milă de bieţii infanterişti, căci erau obosiţi de-atâta mers pe jos şi se uitau cu jind la noi, care mergeam călare. Pe unii dintre ei îi deranja prezenţa noastră şi ne înjurau şi chiar ne ameninţau că ne aruncă de pe pod. 
Cu chiu, cu vai am trecut podul, dar ne aşteptau alte obstacole: trebuia să urcăm un deal, iar drumul era ticsit de trupe, de maşini, căruţe şi câte şi mai câte.
                      - Ţin-te după mine, Nicolae! i-am zis eu, văzând că are o iapă slabă şi fără putere, săraca.
Pe partea dreaptă a drumului era un şanţ destul de adânc şi căruţele nu puteau trece pe-acolo. Aşa că am forţat caii şi am sărit peste şanţ spre uimirea infanteriştilor. Iapa lui Nicolae nu a putut să sară şi a rămas cu picioarele din urmă în şanţ. Nicolae a sărit din şa pe marginea şanţului, iar eu am sărit imediat să-l ajut să tragă iapa afară din şanţ.  După toată isprava, am încălecat şi am pornit la trap. Pământul era îngheţat şi tocmai bun pentru trapul cailor, mai ales că urcam la deal. Îi salutam pe infanterişti din fuga cailor, iar ei ne înjurau de mama focului.  Cănd ne-am depărtat aproximativ la 1km de pod, am descălecat să se odihnească şi caii şi să mâncăm şi noi ceva. Ne-am odihnit vreo 15 minute, deşi am fi vrut să stăm mai mult, dar, privind spre pod, am văzut că ruşii ajunseseră cu tancurile acolo şi începuse măcelul. 
                      - Încălecarea, că nu e de glumă! Iar s-au încurcat borcanele! i-am zis lui Nicolae. 
Am luat-o la goană şi am ieşit din raza vizuală a ruşilor. Tancurile lor nu trecuseră podul, ci s-au oprit lângă el scindând trupele noastre. Partea din trupă, care nu reuşise să treacă podul, s-a îndreptat spre sud, adică spre Marea de Azov, în locul unde se varsă Donul, încercând să treacă pe ghiaţă, dar n-au respectat anumite condiţii impuse în astfel  de situaţii. Soldaţii s-au înghesuit să treacă mai repede şi ghiaţa a cedat, în apele mării găsindu-şi sfârşitul mulţi dintre ei. 
Există o vorbă românească: să nu zici hop,  până nu treci pârleazul!
Ei bine, scăpaserăm cu viaţă până atunci, dar începeam o nouă etapă a drumului cu alte necazuri şi neajunsuri. 
                      Am început înaintarea spre Nipru. Nu ştiam ce distanţă vom avea de parcurs până acolo, dar ştiam că trebuie să mergem numai spre apus. Drumul era greu, nu mai aveam furaje pentru cai, fiindcă pe-acolo trecuseră toate trupele care scăpaseră din dezastrul de la Stalingrad şi de pe Don. Nici noi nu mai aveam alimente şi nici echipament corespunzător. Până la acea dată încă nu sosise din ţară echipamenmtul pentru iarnă. Fusese capturat de ruşi prin gările din stepă. 
Mergeam câte 30-40 km pe zi pe un viscol năprasnic, cu căderi abundente de zăpadă. Satele erau rare, trupele erau în dezordine. Dacă cineva dorea să-şi găsească unitatea, putea face acest lucru uitându-se la cai, că aveau încrustat pe gâturi şi pe pulpe numărul matricol al regimentului din care făcea parte. Numai că nici caii nu mai rezistau şi cădeau istoviţi, în număr mare. 
Cu toate acele greutăţi întâmpinate, ne-am continuat drumul. Între timp, regimentele româneşti şi-au reorganizat trupele care mai scăpaseră din sectorul Donului.
                       Regimentul nostru se reorganizase şi el cu efectivele care mai rămăseseră, adică, o adunătură de soldaţi de pe trenurile regimentale şi soldaţii care ţineau caii. Chiar dacă efectivul se micşorase, regimentul îşi purta mai departe numele, iar comanda acestuia i-a revenit maiorului Stoian. 
Nouă, celor din Excadronul 4, ne făcea plăcere să ştim că domnul maior Stoian era comandantul regimentului.  Dumnealui ne fusese comandant de excadron mai mulţi ani la rând, de pe vremea când efectuam stagiul militar în ţară. Poate de aceea ne acorda mai multă atenţie. 
Prin reorganizarea regimentului s-a creat şi un pluton de călăreţi. Eu eram  pe primul plan în acel pluton şi eram tare mândru. Aveam un cal foarte bun, care nu mi-a înşelat aşteptările până la timpul acela. Numai că nu aveam voie s-o luăm înaintea celor care mergeau pe jos. Trebuia să mergem cu caii la pas. Din această cauză, simţeam că îngheţăm de frig şi descălecam şi mergeam pe lângă cai, până ne încălzeam.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                  Era o iarnă foarte grea şi trebuia să parcurgem 30-40 km pe zi cu viscolul în faţă. Eram în mare dezordine, căci nu mai aveam nici ofiţeri.  Numai majurul era singurul mai mare în grad printre noi. Rar mai vedeam şi alţi ofiţeri. Eram o mână de oameni, adunaţi de pe la diferite unităţi: infanterie, cavalerie, artilerie. Şi nemţii erau la fel ca noi: unii mergeau spre câte o gară, alţii, dgeraţi şi răniţi, căutau punctele sanitare, unde să-şi schimbe pansamentele. 
Mergeam pe cont propriu.
Inamicul ne împingea din spate, iar noi, ca să scăpăm din raza lui de acţiune, goneam ziua şi noaptea.Calul meu se comporta bine şi îndemna la drum de parcă ştia ce pericol ne pândea. 
Aşa ne-a găsit noapte dintre ani. 
                  Nemţii, în ciuda greutăţilor, au petrecut noaptea de Anul Nou şi, după cum era obiceiul, au tras câteva focuri de armă, chipurile, să împuşte anul vechi. Noi, când am auzit focurile de armă în plină noapte, am crezut că au intrat ruşii în sat şi am plecat fără fiştigoi, care cu ce am apucat ,şi până la Don am îndurat multe. Nu mai aveam alimente nici pentru noi, nici pentru cai, iar la trecerea Donului era mare înghesuială, fiindcă era un singur pod. 
                  Noi, cei de la cavalerie, căutam să trecem înaintea celor de la infanterie, dar, când mai rămăseseră vreo 40km până la Don, am primit ordinul de regrupare.  Atunci a venit căpitanul excadronului, Dobrescu Alexandru, şi a format din tot excadronul un pluton de călăreţi. Plutonul a trecut sub comanda unui locotenent pe care nu-l mai văzusem până atunci. Pesemne, nu luase parte la nicio luptă, că prea avea nişte aere... de parcă n-ar fi înţeles situaţia în care ne aflam. 
Mie mi s-a încredinţat comanda grupei nr. 1 formată din soldaţi care nu pre aluptaseră. Ca armament aveam o singură puşcă-mitralieră şi doar cinci încărcătoare cu câte 20 de cartuşe fiecare. Cu toate acestea, trebuia să ne continuăm drumul, iar plutonul nostru avea misiunea de ariergardă până trecea divizia noastră peste Don. 
                    Locotenentul nostru ne numise "unitate de sacrificiu", dar, din câte se putea observa, nu prea le avea cu tactica militară, pentru că ne spunea că putem să ţinem piept inamicului 2-3 zile cu armamentul puţin pe care îl aveam. 
                    - Domn' locotenent, i-am zis eu, deşi regulamentul nu permitea, armamentul pe care îl avem noi în dotare nu ne ajunge nici la o măsea, cum s-ar zice, în faţa inamicului.  Ar trebui să ne socotim ca şi pierduţi...
                    - Sergent! s-a răstit el la mine. Execuţi ordinul şi-atât!
                    - Am înţeles, să trăiţi! am zis, luând poziţia "drepţi".
După discuţia cu locotenentul, au început să vină ordine pentru pregătirea de luptă, dar unul dintre acele ordine nu ne-a plăcut defel: acela de a ne rade bărbile la fel ca locotenentul, adică să ne lăsăm cioc.  Dar, ordinul trebuia executat! 
Cine ne vedea, ne ştia ca pe cei de la "plutonul cu cioc". 
În 2-3 zile, cât au ţinut pregătirile, ne-au mai crescut bărbile şi locotenentul a ordonat să ne mai radem o dată. Noi nu mai voiam să punem briciul în barbă, căci aveam feţele degerate, iar pielea începuse să se jupoaie. Până la urmă ne-am ras. Ce puteam face?
                    Din instrucţie nu ne slăbea locotenentul. Îi da zor cu curăţenia şi cu alte lucruri mărunte, care nu-şi aveau rostul în situaţia în care eram atunci. În loc să se fi apropiat de soldaţi, locotenentul era din ce în ce mai rece faţă de noi, ba, mai ne şi înjura. De aceea, mă tot gândeam cum să ies din această încurcătură, căci nici prin cap nu-mi trecea să mai lupt alături de acel om. Îmi atrăsesem de partea mea câţiva oameni şi plănuiam să-l părăsim pe locotenent, dar nu am dus planul la îndeplinire. După trei zile, când ofiţerul se mândrea că formase o unitate pe placul lui, a fost chemat printr-un ordin superior la comanda excadronului. 

Ne apropiam de Rostov. Mai aveam o zi de mers călare şi tot speram că ofiţerul va reveni, dar n-amai revenit. Circula zvonul că ar fi venit un agent de la căpitanul Dobrescu, de la excadron, cu ordinul să ne retragem cât mai repede spre Don, pe cont propriu, fără nicio comandă. Noi nu l-am văzut nici pe agent, nici ordinul nu l-am auzit, dar, dacă se zicea că vine din partea căpitanului Dobrescu, am luat-o imediat spre Don.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     În satul în care ajunsesem erau caii noştri, trenurile regimentale şi cele de luptă, care ne aşteptau. Caii erau deja înşeuaţi şi îşi aşteptau stăpânii, dar rareori mai venea câte unul. De pildă, din plutonul meu, doar eu şi încă un soldat ne-am întors de pe câmpul de luptă. Mai era şi Bălteşiu, comandantul plutonului, care era rănit în abdomen. Numai numele de pluton mai rămăsese, căci eram numai noi şi soldaţii care ţineau caii, alde "ţine caii", cum le spuneam noi. Nu mai aveam puşti-mitralieră, nu mai aveam nimic. Eu nici cal nu mai aveam. 
Ene Nicolae, cel care avusese grijă de cal, mi-a povestit că tancurile ruseşti au trecut pe-acolo, iar calul meu, când a auzit zgomotul puternic de tanc, n-a vrut să treacă un pârâu ca să scape din calea tancurilor şi a avut un sfârşit cumplit. Regretam nespus, fiindcă era un armăsar foarte bun, negru, breaz în frunte. Îmi părea rău şi de şa, căci era englezească şi avea nişte coburi foarte uşori şi încăpători. Ori, se ştia că oricare cavalerist îşi păstra toată "averea" în coburi. În coburi aveam şi eu cămăşi de schimb, lucruri de toaletă şi câte alte mărunţişuri, căci eram gospodar de felul meu şi-mi plăcea să am de toate.  Când plecam la luptă fără cai, tot ce aveam, în coburi rămânea. Mulţi dintre noi nu se mai întorceau de pe câmpul de luptă şi bunurile pe care le aveau în coburi treceau din mână în mână. 
Pierdusem calul, dar mai erau destui cai dintre care să-mi aleg unul şi, fiindcă ruşii ne presau, am pus ochii pe un cal de la Regimentul 7 Roşiori. Era un cal negru, robust. L-am trecut în numele meu, deşi în coburi era mare sărăcie. "Ei! Eu să fiu sănătos şi să scap! îmi ziceam în gând, când deodată mi-am auzit numele rostit de cineva. 
                        - Crăiţă! Bine-ai venit sănătos! ce ştii despre ceilalţi din Excadron?
                        - Domn' majur - căci el era- nu prea ştiu ce să vă spun... 
                        - Măi, băiete, mă bucur c-ai scăpat! Du-te acum şi ia alimentele pe patru zile pentru pluton...
                       -  Domn' majur, unde să le punem, că mai suntem vreo 10-12 oameni cu totul?
                       - Păi, ăştia care mai sunteţi, umpleţi coburii cu alimente, că până la Rostov pe Don nu ami primim altele!
Am făcut aşa cum mi-a spus domn' majur. Raţiile erau mai amri, căci erau incluse şi cadourile de Crăciun, care nu mai ajunseseră şi la noi pe câmpul de luptă. Am primit: miere, margarină, marmeladă, caşcaval, bomboane, ciocolată, pâine şi ţigări.  Fiind singurul gradat rămas în viaţă la pluton, mi-a revenit sarcina să împart alimentele soldaţilor. Timpul ne presa, astfel încât le-am spus soldaţilor să-şi umple coburii mai repede şi să plecăm, atâţia câţi eram,spre Rostov. Drumul nu a fost uşor.  Porneam la drum la patru dimineaţa şi ne opream pe la opt seara şi tot nu reuşeam să mărim distanţa dintre noi şi inamic. 
Ruşii ţineau morţiş să ajungă înaintea noastră şi să ne "pupe" şi pe noi aşa cum îi "pupaseră reci" pe camarazii noştri. 
De la nişte soldaţi am aflat că Nedea, căpitanul nostru, căzuse răpus de gloanţele inamice, iar colonelul Hristea fusese rănit la mâna dreaptă şi era gata să cadă în mâinile ruşilor, dacă nu s-ar fi găsit un soldat curajos să-l salveze la timp. Soldatul acela se numea Calotă Gheorghe şi era dintr-un sat din Romanaţi. 
Deşi era cam puţinel la trup, l-a cărat pe colonel în spate până la un adăpost. acolo a găsit o căruţă, l-a suit pe colonel în ea şi l-a dus la un post de prim-ajutor. Mai târziu am aflat de la acel soldat că domn' colonel a rămas  fără mâna dreaptă. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Când am văzut grupul de artilerişti, mi-am dat seama că soarta noastră se sfârşea acolo, fiindcă şi ei părăsiseră tunurile şi se retrăgeau, fără să ne mai lase speranţa că vom mai opune rezistenţă. 
                       - Ar fi bine să ne ţinem şi noi după grupul ăsta de artilerişti, că ofiţerii se organizează după hartă! Aşa vom merge la sigur, mai ales că începe să se înnopteze, iar noi n-am dat de nicio aşezare până acum, le-am zis însoţitorilor mei.
Pe la ora trei după-amiază, am dat peste o maşină din Regimentul 3 Călăraşi. Maşina era oprită lângă un adăpost săpat în pământ, din care se vedea ieşind fum.Înăuntru era o grupă de soldaţi, un fel de avantpost, comandat de un sergent major. Grupul de artilerişti a continuat drumul, care începea să coboare către un sat, aflat cam la 3 km distanţă.
                      - Băi, fraţilor, eu mă duc să-mi aprind o ţigară, ne-a zis Marcu, un fumător înrăit.
                      - Du-te, dar să ieşi repede, că noi nu te aşteptăm mult!
Dar, cum a dat de căldură, Marcu al nostru şi-a schimbat părerea.
                      - Băi, fraţilor, veniţi şi voi înăuntru! Am vorbit cu sergentul major şi ne-a zis să stăm la căldură până primesc ei ordin să se retragă, că ne ia şi pe noi cu maşina!
                     - De ce nu veniţi să staţi cu noi aici, la căldură? ne-a întrebat sergentul, care ieşise între timp din adăpost.
                     - Nu mai aşteptaţi, domn' sergent, ordin, că nu mai are cine să vi-l dea! i-am zis eu. 
Sergentul nu m-a crezut, fiindcă acolo unde se aflau ei, nu se auzea şi nu se vedea nimic.
Am plecat mai departe doar cu Stoica Mihai, căci Dragne şi Marcu s-au hotărât să rămână. Am coborât la vale şi am ajuns din urmă grupul de artilerişti. 
                      - Băi Mihai, i-am zis, nu trebuie să ne mai despărţim de artilerişti, dacă vrem să ne meargă bine!
Am ajuns cu toţii în sat pe înserat. Acolo erau tancurile care trebuiau să ne însoţească pe noi la atac, dar s-au întâlnit cu tancurile ruseşti în afara satului şi au dat o luptă ca între tancuri. S-au înfruntat două tipuri de tancuri puternice: cele nemţeşti, "Tigre" şi cele ruseşti, "I.V.Stalin".
Nemţii au pierdut două tancuri, iar ruşii, şapte. Ofiţerii noştri au vorbit cu nemţii, iar aceştia le-a zis că, dacă mai zăbovim până pe la ora opt seara, ne iau şi pe noi în camioanele lor cu muniţie şi combustibil. 
Nemţii intenţionau să cedeze satul, deoarece infanteria rusească se apropia tot mai mult şi nu puteau face faţă atacului. Noi aveam toată încrederea în ei, mai ales că printre ei era un soldat de prin părţile Ardealului, care mai ştia româneşte. El ne-a luat şi ne-a dus într-o cameră în care se afla un cuptor pentru pâine. Apoi ne-a dat un topor şi nişte lăzi în care fuseseră proiectile să ne facem focul şi să ne încălzim.Tot el ne-a asigurat că ne va anunţa când va veni ora plecării, astfel, încât puteam să şi dormim niţel.  Cizmele nu le-am putut scoate din picioare, căci erau îngheţate os. 
Un soldat neamţ ne-a dat câte o cafea caldă şi pâine cu margarină. După ce ne-am ospătat, am adormit pe lângă cuptor vreo trei ore, până când a venit neamţul şi ne-a trezit. Ne-a condus apoi la camioane şi ne-a spus să urcăm câte 3-4 soldaţi în camion, să nu ne rănim. Noi ne gândeam că vom trece pe lângă front şi de aceea ne spunea să nu ne rănim, dar era vorba despre butoaiele cu combustibil care ar fi putut să ne lovească în timpul deplasării. 
                         Am plecat din sat cu camioanele nemţeşti şi cu cele şapte tancuri. Retragerea era anevoioasă, deoarece camioanele se împotmoleau de multe ori şi nemţii erau nevoiţi să le remorcheze cu tancurile. Era de aşteptat să se întâmple aşa, deoarece retragerea nu se făcea pe drumurile principale, ci pe căi ocolite. Până la ziuă am parcurs vreo 30 km şi am ajuns într-un sat, al cărui nume nu l-am reţinut. Acolo ne-am despărţit de nemţi, nu înainte de a le mulţumi pentru binele făcut.