În fiecare dimineață, când somnul ar mai avea nevoie de câteva minute ca să-și termine treaba, ciorile se prezintă la nucul meu. Nu vin singure, firește. Se adună cu tot alaiul, gureșe și pline de voie bună de parcă ar fi primit invitație la o petrecere cu program prelungit și intrarea liberă. Fac o asemenea gălăgie încât ar învia și un mort, dar nu mă supăr prea tare pe ele. Au și ciorile rostul lor pe lume, iar al meu pare să fie acela de a le strânge roadele muncii. Cum se așază bine pe crengi, încep să-mi trimită nucile la pământ. Una cade aici, alta dincolo, iar eu nu mai trebuie să mă cațăr prin copac și nici să scutur crengile. Mă aplec, le adun și-mi văd de alte treburi.
Recunosc facem o echipă excelentă! Ele se ocupă de partea aeriană, eu de recoltare. Singura problemă este că nu ne-am înțeles încă asupra programului de lucru. Ciorile încep mult prea devreme, fără să țină seama că omul mai are și el nevoie de odihnă.
Dar, la urma urmei, cine sunt eu să mă plâng? Am niște colege care muncesc fără contract, adică la ”negru”, nu cer salariu și-mi lasă și mie câte ceva din producție!.
