La poarta casei mele crește un nuc bătrân. Nu știu exact câte primăveri a numărat dar, după înfățișare, a adunat destule cât să nu se mai mire de nimic. A văzut oameni grăbiți, oameni întorși de pe drumuri lungi, veri toride, ierni cu ger și toamne în care și-a scuturat roadele peste pământ, fără să ceară nimănui socoteală. În fața lucrărilor de ”modernizare” a satului a stat demn, fără teamă, determinându-i pe cei care îi puseseră gând rău, pentru a face loc unei rețele de canalizare, să renunțe la ideea de a-l îndepărta din locul în care a crescut fericit și iubit. Cu toate acestea, nucul nu a comentat. Și-a văzut de crengile lui, acum slăbite de bătrânețe. Dar am uneori impresia că, dacă ar putea vorbi, ne-ar spune că a văzut destule în viață și că nimic nu-l mai poate surprinde.
Asta până când încep să cadă nucile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu