CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

13-22 iunie, 1942
                      În această perioadă am participat la mai multe misiuni, dar nu aşa de periculoase ca până atunci. Continuam să asigurăm paza pe malul Mării Negre din poziţie în poziţie, până ne-am apropiat de Feodosia. 
Trupe ale infanteriei noastre erau instalate aproape de Kerci, iar o parte din trupele care ocupaseră Peninsula Kerci, se îndreptau spre Strâmtoarea Kerci, ca să forţeze trecerea în Peninsula Taman, pe râul Kuban, spre Caucaz. 
Alte trupe s-au comasat în jurul Sevastopolelui, despre care se spunea că ar fi bine întărit cu cazemate bine amplasate şi greu de cucerit. Ruşii erau nevoiţi să-l  apere pe viaţă şi pe moarte, deoarece nu mai aveau pe unde să se retragă. Erau încercuiţi şi pândiţi din toate părţile: din est, din vest, dar şi de pe mare de vasele de război româneşti. 
Începeam, de fapt, pregătirile pentru atacul final. În acest scop au fost aduse cu trenul tunuri de calibru foarte mare, care se montau direct pe linia de bătaie şi care trăgeau la mare distanţă. 
                     Pe platforma trenului se mai vedeau branduri şi chiar blindate. Văzând atâta armament, ne simţeam şi noi în siguranţă, în ciuda faptului că de pe mare, câte o navă inamică ne mai arunca câte un proiectil. 
Pe 22 iunie înplineam un an de război şi încă eram în viaţă. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute şi pe mai departe, căci multe mai văzusem şi multe mai petrecusem până atunci. Mă uitam în jurul meu şi nu-i mai vedeam pe cei cu care am pornit la război. Mulţi dintre ei muriseră, alţii fuseseră răniţi... Nu se mai ştia ce soartă ne aşteaptă şi pe noi, supravieţuitorii acelui prim an de război!
Pe de altă parte, se vorbea că divizia noastră nu va mai primi ordin de luptă, ci va fi trimisă în ţară. A câta oară? "Bine-ar fi, mă gândeam, măcar o dată să mai pun piciorul pe pământul României şi pe urmă... ce-o fi, să fie!
Domnul general Teodorini, comandantul diviziei, nu era de acord cu părăsirea câmpului de luptă, ci susţinea sus şi tare că trebuie să luptăm până la sfârşit.Cu ce forţă să mai fi luptat? Eram hârşiţi de război şi ni se cam acrise. 
                     Odată, prin aprilie, cerusem şi noi să ne trimită în ţară, că eram ca vai de lume, dar dumnealui ne-a tăiat elanul.
                      - Mai bine mă duc la Bucureşti cu pielea voastră pe baston, decât să vă trimit în ţară! ne-a spus el verde  în faţă.
Aproape toată iarna ruşii au aruncat fluturaşi de hârtie în care ne cereau să ne predăm, căci, spuneau ei, luptam pentru interesul Germaniei şi nu al României.
Domnul general însă a dat ordin ca niciun soldat să nu citească fluturaşii şi a mai ordonat ca toţi fluturaşii găsiţi să fie arşi. 
Spre sfârşitul perioadei, Excadronul nostru a primit ordin să ocupe poziţie de pază pe malul mării. Grupa mea s-a instalat în nişte adăposturi aflate pe plajă, la aproximativ 1km de Feodosia. 
                      Eu cu Patrin ne-am instalat lângă o mitralieră rusească şi lângă telefonul care făcea legătura cu celelalte grupe ale plutonului şi ale regimentului. 

23-25 iunie, 1942
                      Am primit ordin de la comandantul plutonului, Bălteşiu, să avansez cu grupa cât mai aproape de Feodosia. Am instalat echipa a doua lângă un câmp de mine, sub comanda sergentului Bria Ion. Echipa mea am instalat-o la 400m est de echipa lui Bria Ion, stabilind ca pe timpul nopţii să facem legătura între noi cu patrule de câte doi soldaţi. 
În spatele nostru, spre nord, era şoseaua Feodosia-Kerci. Dincolo de şosea era un lac cu o lungime de vreo 2km şi cu lăţimea de 1km, dar adâncimea apei nu măsura mai mult de 50cm.Era plin de trestie şi de papură. Pe acel lac s-au dat lupte grele cu o iarnă înainte, mai ales pe 26 decembrie, 1941, când ruşii au debarcat în portul Feodosia. Lacul, fiind foarte bun pentru camuflaj, fusese folosit mai mult de infanterie. Dar ruşii, fiind respinşi, au lăsat pe lac branduri, mitraliere, proiectile, căruţe cu muniţie şi multe alte materiale de război. 
În faţa noastră era un dig de piatră, care se întindea de la Feodosia până în sectorul echipei mele cu numărul 2 şi proteja şoseaua de valurile mării. 
După ce am stabilit locul fiecărei echipe, am insatalat şi armamentul. Pe lângă cele două puşti-mitralieră, pe care le aveam la grupă, am aşezat în poziţie de tragere încă o mitralieră şi un brand de calibru 45, ruseşti amândouă, pe care le pescuisem din lac. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

20 mai, 1942
                    Am plecat într-un sat pentru refacerea trupelor şi am aşteptat acolo Regimentul 4 Roşiori, ca să plecăm împreună. Infanteria ne-a luat locul pe malul mării. 

21-23 mai, 1942
                   Am stat în sat şi am curăţat armăturile, şeile, echipamentul. Am făcut şi instrucţie, iar eu am reluat vechiul obicei de a merge la vânătoare de iepuri.

24-26 mai, 1942
                  Domnul maior Stoian Ion, noul comandant al diviziei, a venit în inspecţie şi nu i-a plăcut ce-a văzut. Era un ofiţer tare mândru, care până atunci nu "gustase" războiul, deoarece tocmai venise din ţară.  Dumnealui i-ar fi plăcut să arătăm ca în timp de pace, la paradă. În cele din urmă a înţeles, totuşi, ce înseamnă războiul, mai ales când a văzut numărul mare de decoraţii primite de ofiţeri, gradaţi şi de soldaţi.
Eu am primit cea de-a doua decoraţie "Bărbăţie şi Credinţă" cu spade, cls. a-II-a, din argint!

27-29 mai, 1942
                  Pe 27 mai am fost numit sergent de zi pe excadron.
Soldatul Oanţă Ilie ( un consătean) a revenit din permisie şi mi-a adus şi mie câte ceva de pe-acasă: nişte sare de lămâie, un litru de ţuică,biscuiţi şi nişte veşti cam proaste. În primul rând, ai mei aflaseră despre moartea fratelui meu în luptele din Ucraina şi, în al doilea rând, un alt frate pleca şi el pe front. Ceilalţi şapte fraţi (două fete şi cinci băieţi) erau încă mici. 
Dar cel mai mult m-a durut modul cum se petreceau lucrurile în sat. De pildă, de la noi de-acasă ne-au rechiziţionat un cal şi o vacă. Capii comunei, în frunte cu primarul Gheorghe Ionescu,se ţineau numai de petreceri, iar rechiziţionări făceau numai de la familiile sărace. De la cei bogaţi, cum erau, de exemplu, boierul Lolu Noica sau alde Petcu cu moara lor, nu rechiziţionau nimic, deoarece aceştia motivau că le trebuie să muncească pământul.  Ei erau scutiţi şi de război şi, pe lângă ei, alţii, tot de-ai lor, care erau înregistraţi ca argaţi, ciobani sau morari. Cei care aveau tractor, la fel, erau scutiţi de război. Dar cine avea tractor? Numai cei avuţi. Cei săraci mergeau pe front.
De-aia ne întrebam de fiecare dată când primeam veşti de-acasă: pentru ce mai luptăm noi în îndepărtata Rusie?
                    O veste bună, însă, ne-a făcut să le uităm repede pe cele rele şi să nutrim speranţa că în curând ne vom întoarce în patrie. 
În sectorul Harkov armatele germane i-au încercuit pe ruşi, iar în Kerci au luat 182.000 de prizonieri. Cu toate acestea, aviaţia rusească îşi manifesta ultimile zvâcniri. Un grup de 7 avioane de vânătoare şi unul de bombardament au venit să ne atace când ne era lumea mai dragă şi, spre norocul nostru, nu ne-au cauzat nicio stricăciune. 

30 mai - 3 iunie, 1942
                  La Harkov creştea numărul prizonierilor luaţi de nemţi. Ajunsese până la 400.000.
Despre plecarea noastră în ţară nu s-a mai vorbit deloc. Ne-au minţit ca de fiecare dată. Domnul maior Stoian însă îi da zor cu inspecţiile, căci dumnealui nu cunoştea suferinţele războiului. 
Într-una din zile ne-au trimis pe litoralul Mării Negre să înlocuim Excadronul 1. Ne-am instalat în teren şi am rămas acolo în repaus. Ca să nu ne plictisim am încercat să prindem peşte cu grenadele. 

4-8 iunie, 1942
                    S-au citit ordinele de zi pe armată despre avansările în grad şi decorarea soldaţilor. Eu am primit decoraţia "Virtutea militară" cls. a-II-a, din argint. Era considerată cea mai mare decoraţie ce se acorda soldaţilor şi celor cu grade inferioare. Se spunea că cel care primea o astfel de decoraţie, beneficia de anumite avantaje, adică: 25 de pogoane de pământ, călătorii gratuite cu trenul în toată ţara. 
Acum stau şi mă întreb: cine ar fi putut să-mi garanteze mie că voi scăpa cu viaţă, ca să beneficiez de avantajele acelei decoraţii?
                     Numai când îmi aminteam vorbele domnului general Dănescu, spuse în vara lui '41, înainte de a trece Niprul şi anume: "palma asta pe care le-am dat-o noi ruşilor, să nu ne-o dea ei înapoi dublă" şi nu-mi imaginam că voi apuca ziua în care să mă plimb cu trenul gratis. 

9-13 iunie, 1942
                     Tovarăşul meu de luptă, Bulumac Dumitru, a revenit şi el din permisie şi mi-a adus veşti de-acasă: unele mai bune, altele...mai puţin bune... în sfârşit!
Pe un deal am descoperit o peşteră în care se ascundeau partizanii. Am surprins-o pe soţia unui dintre ei când le ducea mâncare şi aşa am aflat de cuibul lor. 
Partizanii erau hotărâţi să nu cedeze cu una cu două şi spuneau cămai bine se lasă ucişi, decât să se predea!

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     După ce l-am recuperat pe Nică eu mi-am reluat postul de observare. Ceaţa începuse să se mai ridice şi mi s-a părut că văd ceva mişcând în sectorul meu. Am tras cu mitraliera, până ce mogâldeaţa a strigat că se predă. Era un ofiţer rus. Care i-o fi fost scopul cu care venise aici... n-am aflat. Ne-a spus însă că sunt mai mulţi ofiţeri în zonă şi că vor să se retragă spre Kerci. 
De fapt, ce se întâmplase? Majoritatea unităţilor cărora aparţineau acei ofiţeri erau motorizate, dar fuseseră decimate în timpul luptelor. Astfel, vreo 7 camioane cu trupe ruseşti au vrut să se retragă spre Kerci pe malul Mării Negre. 
Văzând că sunt urmăriţi, ruşii au ocupat poziţie de luptă în vârful dealului şi s-au apărat. Comandanţii noştri au făcut atunci o mare grşeală neluând în seamă puterea de luptă a ruşilor comasaţi în acele camioane ( aproximativ 160 de soldaţi).
                     Ai noştri au vrut să le taie calea cu vreo 80-90 de cavalerişti, încurcaţi în acţiunea lor de terenul extrem de accidentat, plin cu băltoace de apă şi noroi.
Cele 10-15 minute de întârziere ale băieţilor noştri le-au înlesnit ruşilor ocuparea dealului. Ai noştri au descălecat, au trimis caii la adăpost şi au pornit pe jos la luptă, crezând că e o glumă. Ruşii i-au lăsat să se apropie la 50m şi s-au pus cu automatele pe ei. 
Pe mulţi i-au omorât, pe alţii i-au rănit...
Printre cei morţi se numărau: Dragne Florea, Păun Petre, sergenţii Bucălaţi Marin, Popescu Ion şi mulţi alţii, majoritatea din Teleorman şi Romanaţi. 
După ce s-a înserat bine, Excadronul 3 Călăraşi a contraatacat cu trei tanchete, reuşind să-l distrugă pe inamic. O parte din soldaţii ruşi au murit, iar cei care au supravieţuit, au fost luaţi prizonieri alături de tot materialul de luptă. Excadronul 4 s-a retras în sat şi a rămas acolo, până dimineaţa următoare.

14 mai , 1942
                   Am început înaintarea spre Kerci, mergând pe malul Mării Negre. Până la Kerci erau de parcurs vreo 30km, dar toată această porţiune era ocupată de trupele noastre. 
Erau nişte zile superbe şi am profitat din plin de ele. Am făcut baie în apele mării, dar frumuseţea plajei era greu de descris în cuvinte.
Pe toată plaja sclipeau în soare mii şi mii de cochilii multicolore. Dacă te întindeai pe nisip, ţi se lipeau pe corp fragmente mici de cochilii, astfel încât credeai că tot corpul îţi este acoperit cu un mozaic sclipitor.
Dar, după vreo două zile de linişte deplină, au început să se audă bubuituri puternice spre Kerci. Mai târziu am aflar şi noi că ruşii forţaseră intrarea în Kerci cu trupe aduse de la Taman. Cinci divizii au debarcat la Kerci pentru aceastăa cţiune. 
                      Ai noştri au început atacul cu blindatele din faţă şi cu artileria din flancuri. 
În strâmtoarea Kerci a intervenit şi aviaţia noastră şi a nimicit trupele inamice aflate pe apă. 
În zilele care au urmat noi am continuat paza pe malul mării. Din când în când mai apărea în apele mării câte o plută confecţionată din pneuri de automobil. Plutele erau duse de valuri la voia întâmplării, fiindcă Marea Neagră nu suferea pe nimeni şi nimic în apele sale. Scotea totul pe mal. Pe plute erau soldaţi. Unii vii, dar răniţi, alţii, morţi. Un soldat fusese rănit în talpă, iar rana se albise din cauza apei sărate a mării. El ne-a povestit că de cinci zile şi nopţi pluteau în derivă, sperând că vor ajunge în Caucaz. Dar au rămas fără apă de băut şi, ca să fie tacâmul complet, i-au descoperit nemţii şi i-au mitraliat din avioane, distrugându-le micile ambarcaţiuni. 
Spre sfârşitul perioadei în care am executat pază pe malul mării, am trăit şi câteva momente de bucurie. Se vorbea că "operaţiunea Kerci" era pe sfârşite, iar divizia noastră ( Divizia 8 Cavalerie) se va întoarce în ţară. De altfel, venise şi trenul regimental să ne ia şi să ne ducă acasă.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                   Când mă pregăteam să le duc băieţilor alimentele, m-am pomenit cu sergentul Brebeneanu. Venea cât putea şi, cum a dat cu ochii de mine, a zis:
                   - Crăiţă, hai mai repede la muniţie şi să mergem la ai noştri, că ruşii ne-au omorât din oameni şi au rănit pe mulţi dintre noi! Ne-am retras şi nu mai avem  muniţie! a apucat el să-mi spună în fugă.
Mi-am dat seama de ceea ce se întâmplase, dar n-am plecat până nu am pus în sac, lângă cele două pachete cu câte o mie de cartuşe şi ouăle fierte. 
                  - Ţin-te după mine! striga Brebeneanu.
Mă ţineam după el, dar mi-era foame. Cu toate acestea, trebuia să mă grăbesc, fiindcă aveam pe câmpul de luptă puşca- mitralieră, care trebuia mânuită. 
Mergeam pe o şosea străjuită de stâlpi de telegraf şi, când mai aveam vreo 200m până la destinaţie, cei de pe deal au început să tragă cu mitraliera. M-am ascuns într-un şanţ, apoi într-o groapă, până m-am apropiat de ai mei. Am ajuns în vale şi am dat peste un camion rusesc, care nu putuse să urce dealul şi era abandonat acolo. M-am apropiat de camion şi toată atenţia am îndreptat-o spre caroseria lui care era mai înaltă. Pesemne, camionul transportase alimente, fiindcă erau împrăştiate pe jos nişte conserve de peşte. 
M-am uitat în stânga şi în dreapta, apoi am luat-o spre stânga, pentru că aflasem de la Brebeneanu că plutonul nostru ocupase poziţie în partea aceea. În drum, l-am întâlnit pe comandantul excadronului. Era cu grupul de comandă. L-am întrebat, dacă ştie unde era instalat plutonul meu. 
                   - Mergi înainte, că nu e departe, mi-a zis comndantul, şi să-i spui lui Mitroi să păstreze poziţia şi să nu mai atace, că ne vin întăriri.
Apoi, văzând sacul în care aveam muniţie şi ouăle fierte, comandantul m-a întrebat:
                    - Dar tu ce ai acolo? Muniţie? Foarte bine! Dacă aduceai mai multă, era şi mai bine!
Când m-am apropiat de pluton, l-am găsit pe Marinică cu capul la pământ. Marinică Patrin era un prieten din copilărie şi venise doar de 4 zile din ţară. Eu am vrut să-l trimit la "ţine caii", căci era mai ferit acolo, dar nu a vrut, bazându-se pe faptul că, dacă eu nu am fost lovit până atunci, însemna că situaţia nu putea fi atât de grea. Şi a decis să lupte alături de mine. 
                     - Marine, unde e plutonul, mă? l-am întrebat.
                     - Nu ştiu încotro e! mi-a răspuns cu glasul gâtuit de frică.
                     - Of! Hai cu mine, că-l găsim noi!
                     - Păi... dacă ne omoară ăştia? Nu vezi cum trag?
                     - Păi tu crezi că aici eşti la nuntă, mă, frate Marine?
Fără să mai stea pe gânduri, s-a luat după mine şi, de teamă că va fi împuşcat, lăsa capăul în jos, ori de câte ori auzea vreun glonţ şuierând. În cele din urmă am ajuns la pluton, iar plutonierul Mitroi, cum m-a văzut, mi-a arătat vestonul lui ciuruit de gloanţe. 
                     - Crăiţă, ia uite, ce noroc am avut! Mi-au trecut patru gloanţe prin veston şi nici nu m-au atins!
                    - Ia, domn'le şi mănâncă, i-am zis eu deschizând sacul cu merinde, că nu mai mori. Ţi-a murit moartea!
                     - Băi, Crăiţă, tu tot Crăiţă ai rămas, ne ţii tuturor curajul...De mâncare îmi arde mie acum?
                    - Atunci nu mai mânca şi  ai grijă  să păstrezi poziţia asta, că aşa a zis domn' căpitan, că ne vin întăriri...
                    -Ai fost tu la domnul căpitan?
                    - Nu, l-am întâlnit când veneam încoace. "Crăiţă, zice, să-i spui lui Mitroi să păstreze poziţia şi să nu mai atace, zice, că ne vin întăriri!".
                    - Da, mă, Crăiţă, dar ce facem, mă, că ne-u rămas oameni în urmă când ne-am retras pe locul ăsta... Au rămas acolo sergentul Nică, Nică al nostru, mă! Îl ştii tu... şi soldatul Totolan Vasile. Nu ştim, or fi morţi... răniţi...
                  - Domn' plutoner, ia, să mă uit eu să văd în ce situaţie se află băieţii noştri!
                  - Bine, dar fii atent, să nu te împuşte vreun rus! Crucea mami lor, că trag numai ochit!
Am luat binoclul şi am ales un loc bun pentru observare. Inamicul trăgea continuu cu mitralierele, dar am reuşit, totuşi, să văd ce făceau băieţii noştri. Am venit şi i-am raportat lui Mitroi.
                  - Domn' plutoner, Nică mişcă. Cred că e rănit, fiindcă e aşezat pe o parte. Celălalt, Vasile, nu mişcă deloc. Stă culcat cu capul la pământ. Nu-mi dau seama, dacă e mort sau rănit. Nu putem ajunge la ei decât atunci când se întunecă...
                 - Până atunci ţine-i sub observaţie şi ai grijă să nu te răpună şi pe tine vreun glonţ!
După un moment de analiză a situaţiei, am constatat că soldaţii noştri se ascundeau prin şanţuri în loc să lupte.
                 - Domn' plutoner, i-am zis, văd că trăgătorii noştri, în loc să ocupe poziţie de luptă, stau pitiţi prin şanţuri. N-ar trebui să ne instalăm în teren şi să punem puştile- mitralieră în poziţie de tragere? 
Plutonierul mi-a dat dreptate şi băieţii s-au pus pe săpat locaşuri pentru tragere. Privind spre dreapta am observat o măgurice de pământ, în spatele căreia se afla o mitralieră inamică ce trăgea fără oprire. Trăgea în toate direcţiile, căci avea un câmp de tragere foarte bun. Am privit prin binoclu spre servanţii mitralierei, am apreciat distanţa (250-300m), am luat puşca-mitralieră, am instalat-o în poziţie de tragere şi am început să trag. La început, în rafale scurte, apoi, după ce am reglat tirul cu ajutorul trasoarelor, cu patru încărcătoare am amuţit mitraliera inamică. 
                    În timp ce eu mă ocupam de aceasta, avioanele noastre împrăştiau ceaţă artificială. Cei doi camarazi blocaţi în dispozitivul inamic, au profitat de această oportunitate şi au fugit spre noi. Numai unul dintre ei, fiindcă celălalt era rănit grav şi nu se putea deplasa.  Vasile, cel care a reuşit să scape, era atât de speriat, încât a trecut ca glonţul pe lângă noi. Când l-am strigat nu mai realiza nici cum îl cheamă. A stat acolo, sub ploaia de gloanţe, mai mult de cinci ore cu faţa la pământ. 
                      - Mă, Vasile! Ce face, mă, Nică? El de ce n-a fugit, mă, de-acolo? l-am întrebat îngrijoraţi de soarta lui Nică.
                      - E rănit rău în spate, săracul! a bălmăjit Vasile. 
                      - Măi, băieţi, ce facem cu Nică? ne-a întrebat plutonierul.  Nu-l putem lăsa acolo!
                      - Domn' plutoner, mă duc eu să-l iau, m-am oferit eu.
                      - Merg şi eu! a zis sergentul Nebunu Alexandru.
Din câteva salturi am ajuns la Nică. Alexandru l-a luat de subsuori, iar eu de picioare şi am luat-o la vale cu el, fără ca inamicul să ne vadă. Când am ajuns în dispozitivul nostru am văzut că avea spinarea făcută praf, de parcă era sfâşiat de câini. Fusese lovit de un cartuş dintre acelea care fac explozie atunci când ating ţinta. Pierduse mult sânge, dar îşi ţinea firea şi ne mulţumea că l-am luat de sub nasul ruşilor. 
                      - Băieţi....vă rog să le scrieţi părinţilor mei despre soarta asta, pe care o am... spunea el cu glasul stins.
L-am aşezat pe o foaie de cort şi ne-am luat rămas-bun de la el cu lacrimi în ochi, căci era un om bun şi cu toţi s-a avut bine. Apoi l-am trimis la iun post de prim-ajutor, purtat pe braţe de patru camarazi. Ne-am amintit că de dimineaţă ne spusese că are o presimţire rea. Nu am dat importanţă spuselor lui dar, după două zile de suferinţă, Nică s-a stins, aşa cum presimţise.
                 
 
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

13 mai, 1942
                    Noaptea am dormit înt-un sat. Cu noi era şi comandantul Regimentului 1. Echipa mea a fost numită avantpost pe un drum ce ducea spre Marea Neagră şi pe care se aflau trupe inamice. Deşi eram obosiţi, toată noaptea am fost foarte atenţi la tot ce mişca de teamă să nu fim surprinşi de inamic. Nu de alta, dar ruşii începuseră să-şi mai revină, căci se auzeau focuri de armă în sectorul lor. 
Blindatele nemţeşti şi o parte din motorizatele noastre ocupaseră Kerci-ul, iar grosul trupelor ruseşti erau izolate în partea de nord, spre Marea de Azov. Restul trupelor erau izolate pe Marea Neagră, deoarece străpungerea liniei de front se efectuase pe partea sudică.
                   Până în acel moment trupele noastre nu întâmpinaseră nicio rezistenţă, dar pentru înfrângerea totală a inamicului, au primit ordin să se împartă în două: o parte a trupelor a luat-o spre sud, cealaltă, spre nord, astfel încât trupele inamice să fie şi mai izolate şi să nu comunice între ele. 
În acest fel, inamicul era prins ca într-un cleşte: spre nord nu se putea retrage, fiindcă acolo era Marea de Azov, iar spre sud îi aştepta Marea Neagră. 
În zorii zilei Regimentul nostru a primit misiunea de a ataca spre Marea Neagră, deci spre sud. Regimentul avea în frunte un excadron specializat, care şi-a trimis în avantgardă o grupă alcătuită din 13 soldaţi, doi sergenţi şi un sergent major. 
Noi, adică Excadronul 4, eram mai la sfârşitul coloanei. 
Chiar în momentul în care am început înaintarea s-a auzit o detunătură puternică.La marginea satului, chiar acolo unde făcuserăm de pază eu şi echipa mea, fusese plantată o mină de calibru mare, care putea să distrugă chiar şi un tanc. 
                       Grupa care se afla în avantgardă a dat peste acea mină. Greutatea calului şi a călăreţului care au trecut peste ea a fost suficientă ca să acţioneze focosul. Din cei 13 soldaţi nu s-a mai ales nimic.Brancardierii au adunat bucăţile de carne în foi de cort şi le-au îngropat. 
Domnul căpitan Dobrescu a primit ordin de atac cu Excadronul 4 (al nostru). Mergând noi spre mare , ca să închidem calea inamicului care se retrăgea, un sergent TR-ist, Popescu Ion (Nică), din Slatina (Romanaţi), ne-a spus:
                       - Băi, fraţilor, nu ştiu ce-mi veni de mă bărbierii cu noaptea-n cap ca niciodată! Să ştiţi că nu mi-e d-a bună!
                       - Hai mă, Nică, taci! Ni mai vorbi aşa... Nici n-am luat contact cu inamicul şi ai şi-nceput să te vaiţi...
                       - O să vedeţi voi, că mie mi s-a făcut un semn.
N-am luat în seamă spusele lui Nică, ci ne-am văzut mai departe de misiunea noastră. La vreo 800m se vedea satul pe care trebuia să-l atacăm. Până să ajungem în satul acela, am trecut pe un teren drept şi descoperit, presărat cu băltoace, rezultate în urma ploilor. Satul era străjuit spre răsărit de un deal care se întindea până la mare. 
Calului meu nu ştiu ce-i venise, că unde vedea câte o băltoacă, se repezea să bea apă. L-am lăsat de mai multe ori să bea apă, dar nu se mai sătura. 
                       - Crăiţă, descalecă, mergi pe jos şi ţine calul de frâu până ajungem în sat! mi-a ordonat domn' plutonier Mitroi Ion. 
                       - Domn' plutoner, să rămână unul dintre băieţii care ţin caii cu el şi să iau eu calul lui să merg înainte...
                      -Nu se poate, Crăiţă! E calul tău şi aşa trebuie să rămână!.
Între timp au început să iasă mai multe camioane cu soldaţi ruşi din sat. Ai noştri, împreună cu căpitanul, au forţat caii la galop, pentru a tăia calea camioanelor la poalele dealului. Eu am rămas de căruţă, că aşa vroia calul meu! Şi, cum mergeam eu aşa, amărât , am privit în urmă şi am zărit maşina comandantului de regiment. Era o maşină descoperită, A oprit în dreptul meu. Domnul colonel Hristea, om bun, pe care-l consideram ca un tată, m-a întrebat:
                       - Ce are calul măi, băiete?
                       - Nu ştiu, domn' colonel! Trage mereu la apă.
                       - Păi să nu-l mai încaleci! Mergi cu el în sat, că nu mai e mult până acolo şi vedem ce e de făcut!
                       - Înţeles, să trăiţ'!
În sat am ajuns cu bine şi m-am gândit să pregătesc ceva de mâncare pentru luptători. Nici prin gând nu-mi trecea mie că ai noştri n-au reuşit să captureze camionele inamice. Şi, umblând de colo până colo prin sat după alimente, am simţit că veneau nişte gloanţe, dinspre deal, dar nu ştiam ce vrea să însemne asta. 
Am ajuns la colhoz de unde am luat o sută de ouă, pe care le-am fiert pentru băieţii din plutonul meu.
                 
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

8 mai, 1942
                  În sectorul nostru de luptă dimineaţa era atât de liniştită, încât nu ne venea să credem că suntem pe front. 
Deodată, din partea dreaptă, dinspre Marea Neagră, s-a auzit un tunet, apoi am auzit zgomot de avioane. Nu mai era vorba doar de o excadrilă, ci de sute de avioane care acopereau cerul şi care zburau spre Kerci , acolo unde erau ruşii. 
Pe poziţia pe care ne aflam noi, în timpul zilei nu puteam să scoatem capul afară, deoarece inamicul era aproape şi ne urmărea fiecare mişcare. Dar, pe măsură ce evenimentele au evoluat, n-a mai fost necesar să ne camuflăm şi am stat în picioare privind spre poziţia inamică bombardată intens.
Deşi ne erau rivali, ni s-a făcut milă de ruşii aflaţi sub bombardament. Era iadul pe pământ!Unele avioane aruncau bombe şi mitraliau, altele aveau sirene, coborau în picaj până de-asupra dispozitivului inamic şi făceau un zgomot de-ţi spărgea timpanele.
                       Ruşii ieşeau de prin tranşee, căci nu ştiau ce să mai facă. Atunci puteam să-i luăm la ochi şi să-i nimicim, dar am renunţat, fiindcă şi-aşa erau destul de prăpădiţi, săracii!. 
Un brandist de-al nostru a tras un proiectil spre ruşii dezorientaţi. Nu l-am lăsat să-l mai tragă şi pe-al doilea. Era inuman.
Toată ziua am asistat la acel prăpăd şi n-am înaintat deloc. Între noi şi ruşi era o viroagă săpată de apele unui râu ce se vărsa în mare, dar nu cred ca acesta   să fi fost motivul real al rămânerii noastre pe loc. Era posibil să fi existat vreun ordin în acest sens, deoarece trebuia asigurat frontul în partea de nord. Nici pe timpul nopţii nu ne-am mişcat din loc. 
Unităţile din sectorul Feodosia- Kerci au atacat sub protecţia aviaţiei. La atac au mai participat blindatele şi infanteria germană, infanteria noastră şi unităţile de vânători de munte. Infanteria română a cucerit cota 25,3, cea mai periculoasă, fără pierderi însemnate. 

9-10 mai, 1942
                      Toată noaptea ne-am petrecut-o numai în bubuituri şi explozii. Artileria noastră a bătut toată noaptea cu cele 6 linii de tragere, ca inamicul să nu mai poată să întreprindă vreo acţiune.
Din discuţiile purtate de comandanţii noştri cu un prizonier rus am aflat că divizia lui fusese refăcută de trei ori, dar în momentul acela nu s-a mai ales nimic de ea. Puţini dintre soldaţii acelei divizii au scăpat cu viaţă din atacul nostru.
Auzind acestea, au început să ne bată şi nouă inimile mai tare, mai ales că ni se aduceau şi caii şi mergeam să îndeplinim misiunile pe care le primiserăm.
Atacul început sâmbătă, a avut ca obiectiv central şoseaua Feodosia - Kerci. acolo nemţii au adus forţe puternice care au constat în multe blindate şi motorizate cu care au străpuns linia frontului şi au înaintat spre Kerci. 

11 mai, 1942
                  În sfârşit, am părăsit şi noi poziţia de luptă şi am început înaintarea prin deschizătura făcută de nemţi în linia inamică. Nemţii ajunseseră deja la Kerci, iar noi îi urmam în scurt timp. 
Pe unde treceam întâlneam imagini îngrozitoare: pe drum zăceau multe cadavre, peste care treceam cu caii şi peste care trecuseră şi tancurile nemţeşti. Erau plutoane întregi de soldaţi morţi, surprinşi de atac, multe tancuri şi tunuri părăsite. 

12 mai, 1942
                   Ne-am petrecut noaptea laolaltă cu nemţii într-un sat. Dimineaţa am reluat înaintarea spre Kerci împreună cu nemţii. Aceştia luaseră peste 4000 de prizonieri şi capturaseră peste 500 de tancuri grele. Din cei 4000 de prizonieri, 500 erau femei. 
Dar nici noi nu eram mai prejos cu câţi ruşi ni se predau, săracii!. Erau atât de dezorientaţi, că nu mai aveau alt gând, decât să se predea cu tot cu armament.        

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

3-5 mai, 1942
                    Au continuat duelurile aeriene. Se zvonea că sunt 2500 de avioane de partea noastră (2000 nemţeşti şi 500 româneşti) pregătite pentru atacul cel mare. 
Aviaţia inamică a atacat în sectorul Regimentului 4 Roşiori, rănindu-l pe colonelul Klauss, comandantul regimentului şi decimând un excadron. Dar au intervenit aviaţia şi trupele germane şi i-au încercuit pe ruşi. Vreo 500 dintre ei au fost luaţi prizonieri, iar vreo 40 de tancuri şi multe alte piese de artilerie grea au fost distruse. Aviaţia noastră bombarda şi ea trupele ruseşti. Trecea mereu cu bombe şi le arunca pe ruşi în portul Kerci. 
                    Deşi toate acestea se întâmplau departe de noi, auzeam totuşi, zgomotul exploziilor. Parcă tuna .

6-7 mai, 1942
                  În noaptea de 6 spre 7 mai cerul era înnorat şi burniţa. Afară era întuneric beznă, dar asta nu ne împidica să ţinem legătura cu celelalte grupe şi echipe. Până la miezul nopţii doi soldaţi ţineau legătura cu cealaltă grupă, apoi alţi doi soldaţi le luau locul. 
Soldatul Petrovici şi fruntaşul Boloşean Ştefan erau de rând să facă legătura cu grupa noastră. După îndeplinirea misiunii, s-au întors la grupa lor, aflată chiar pe malul mării. Ştefan a intrat în adăpost să-l trezească pe cel care trebuia să-i ia locul. Petrovici a rămas afară în ploaie şi, fiindcă Ştefan întârzia, a vrut să intre după el. Din cauza întunericului a nimerit într-o groapă cu noroiul până la brâu. Când a ieşit Ştefan afară nu l-a mai găsit.
                    -Măi, frate Baloşene!, striga Petrovici.
Ştefan însă nu-l auzea, fiindcă bătea vântul tare şi valurile mării făceau zgomot.
Văzând că nu-l aude nimeni, Petrovici a tras un foc de armă. Ştefan a auzit împuşcătura, dar i se părea că se aude din dpărtare. În plus, el credea că Petrovici a fost capturat de către ruşi şi nici prin minte nu-i trecea că acesta era chiar lângă mal.
                  - Băi, fraţilor, i-a alertat Ştefan pe ceilalţi, l-au luat ruşii pe Ţiganu'!
Petrovici era ţigan de felul lui, de prin părţile Banatului, dar ştia limba germană şi ne ajuta mereu când discutam cu nemţii. 
Când a auzit sergentul Nebunu, a scos oamenii afară- patru la număr- pregătiţi pentru luptă. I-a aşezat în poziţie de tragere cu faţa spre mare şi au aşteptat ascultând, dacă se mai aude vreun zgomot. 
Petrovici continua să strige şi să tragă cu puşca, dar se auzea de parcă  zgomotul ar fi venit dinspre largul mării.  Sergentul s-a apropiat de mal să audă mai bine şi atunci l-a descoperit pe Petrovici.  I-a chemat pe băieţi, dar n-au putut să-l scoată pe Petrovici din noroi, fiindcă terenul era alunecos şi ar fi căzut cu toţii în groapa cu pricina. Atunci sergentul l-a trimis din nou pe Ştefan la grupa noastră după ajutor. 
Noi aveam legături cu o unitate germană, care se afla în stânga noastră, la 500m. Nemţii aveau bărci cu motor şi acestea erau ancorate la mal cu frânghii. Când am auzit ce s-a întâmplat cu Petrovici, am dat fuga la nemţi să-mi dea o frânghie. Dar nu mă înţelegeam cu soldatul care era de sentinelă, aşa că l-am luat de mână şi l-am dus lângă o barcă şi i-am arătat frânghia. Deşi nu înţelegea la ce-mi folosea, neamţul mi-a dat frânghia. Am plecat în grabă cu Ştefan spre malul mării să-l scoatem pe Petrovici din noroi. L-am scos cu greu, deoarece nu puteam să ne apropiem prea mult din cauza terenului alunecos.
                    Petrovici era ud şi plin de noroi, încât nu se mai  cunoştea că e el. I-am scos mantaua şi l-am dus repede la adăpost. 
După incident, eu am revenit la echipa mea, apoi am mers la nemţi de le-am înapoiat frânghia. După aproximativ o oră, ne-am trezit cu Petrovici pe capul nostru. Îl trimisese sergentul la bucătăria de campanie să-şi usuce hainele. Bucătăria se afla la 3km într-un sat distrus de război şi avea doar trei camere. Într-una dintre ele şedea comandantul excadronului, iar în celelalte două, bucătarul şi plutonul aflat în rezervă. 
L-am luat pe Petrovici şi l-am dus la nemţi. Aceştia l-au întrebat ce-a păţit şi Petrovici le-a relatat întâmplarea. Aşa au aflat nemţii la ce mi-a folosit frânghia. Iniţial ei au crezut că aveam pe cineva mort şi ne trebuia o frânghie ca să-l lăsăm în groapă.
L-au mai întrebat pe Petrovici unde se ducea şi l-au tratat cu un păhărel de rom şi cu cafea. Apoi Petrovici a plecat la bucătărie, dar n-au trecut nici trei ore, că ne-am pomenit cu el înapoi. 
                    - Ce e , mă, Petrovici? Te-ai uscat aşa repede? l-am întzrebat noi. 
                    - Ei... M-am uscat cât m-am dus până acolo şi înapoi, că nu mai aveau locuri...
Întâmplarea lui Petrovici ne-a amuzat, dar urma atacul general. Vremea începuse să se îndrepte, ieşise soarele, dar pentru noi nu mai constituaia un motiv de bucurie când ne gândeam la ce ne aştepta în zilele următoare. 
Frontul se întindea pe o distanţă de 20km între Feodosia şi Marea de Azov. Trupele noastre, aflate faţă-n faţă cu cele inamice, erau hotărâte să lupte pe viaţă şi pe moarte. 
Ruşii aveau pregătite 22 de divizii dotate cu tot felul de arme de toate calibrele. Şi partea noastră era destul de puternică, deoarece în martie şi în aprilie veniseră întăriri de trupe şi de armament diversificat: avioane de vânătoare şi de bombardament, piese de artilerie şi multe altele. Aveam 6 linii de artilerie grea şi uşoară în poziţie de tragere. Alături de noi se afla artileria călăreaţă cu tunuri antiaeriene şi antitanc, cu branduri de calibre diferite, ajungând până la calibrul 120. Acestea ne însoţeau în lupta călare, dar şi în lupta pe jos, căci noi, cavaleriştii, luptam şi pe jos alături de infanterie, dar şi călare la învăluiri, la operaţiuni în spatele frontului inamic, de multe ori provocându-i încurcături şi determinându-l să piardă teren în faţa noastră. 
Inamicul era în faţa noastră cu o poziţie de tragere foarte bună, iar terenul din faţa poziţiei inamice era minat.