CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                  Era o iarnă foarte grea şi trebuia să parcurgem 30-40 km pe zi cu viscolul în faţă. Eram în mare dezordine, căci nu mai aveam nici ofiţeri.  Numai majurul era singurul mai mare în grad printre noi. Rar mai vedeam şi alţi ofiţeri. Eram o mână de oameni, adunaţi de pe la diferite unităţi: infanterie, cavalerie, artilerie. Şi nemţii erau la fel ca noi: unii mergeau spre câte o gară, alţii, dgeraţi şi răniţi, căutau punctele sanitare, unde să-şi schimbe pansamentele. 
Mergeam pe cont propriu.
Inamicul ne împingea din spate, iar noi, ca să scăpăm din raza lui de acţiune, goneam ziua şi noaptea.Calul meu se comporta bine şi îndemna la drum de parcă ştia ce pericol ne pândea. 
Aşa ne-a găsit noapte dintre ani. 
                  Nemţii, în ciuda greutăţilor, au petrecut noaptea de Anul Nou şi, după cum era obiceiul, au tras câteva focuri de armă, chipurile, să împuşte anul vechi. Noi, când am auzit focurile de armă în plină noapte, am crezut că au intrat ruşii în sat şi am plecat fără fiştigoi, care cu ce am apucat ,şi până la Don am îndurat multe. Nu mai aveam alimente nici pentru noi, nici pentru cai, iar la trecerea Donului era mare înghesuială, fiindcă era un singur pod. 
                  Noi, cei de la cavalerie, căutam să trecem înaintea celor de la infanterie, dar, când mai rămăseseră vreo 40km până la Don, am primit ordinul de regrupare.  Atunci a venit căpitanul excadronului, Dobrescu Alexandru, şi a format din tot excadronul un pluton de călăreţi. Plutonul a trecut sub comanda unui locotenent pe care nu-l mai văzusem până atunci. Pesemne, nu luase parte la nicio luptă, că prea avea nişte aere... de parcă n-ar fi înţeles situaţia în care ne aflam. 
Mie mi s-a încredinţat comanda grupei nr. 1 formată din soldaţi care nu pre aluptaseră. Ca armament aveam o singură puşcă-mitralieră şi doar cinci încărcătoare cu câte 20 de cartuşe fiecare. Cu toate acestea, trebuia să ne continuăm drumul, iar plutonul nostru avea misiunea de ariergardă până trecea divizia noastră peste Don. 
                    Locotenentul nostru ne numise "unitate de sacrificiu", dar, din câte se putea observa, nu prea le avea cu tactica militară, pentru că ne spunea că putem să ţinem piept inamicului 2-3 zile cu armamentul puţin pe care îl aveam. 
                    - Domn' locotenent, i-am zis eu, deşi regulamentul nu permitea, armamentul pe care îl avem noi în dotare nu ne ajunge nici la o măsea, cum s-ar zice, în faţa inamicului.  Ar trebui să ne socotim ca şi pierduţi...
                    - Sergent! s-a răstit el la mine. Execuţi ordinul şi-atât!
                    - Am înţeles, să trăiţi! am zis, luând poziţia "drepţi".
După discuţia cu locotenentul, au început să vină ordine pentru pregătirea de luptă, dar unul dintre acele ordine nu ne-a plăcut defel: acela de a ne rade bărbile la fel ca locotenentul, adică să ne lăsăm cioc.  Dar, ordinul trebuia executat! 
Cine ne vedea, ne ştia ca pe cei de la "plutonul cu cioc". 
În 2-3 zile, cât au ţinut pregătirile, ne-au mai crescut bărbile şi locotenentul a ordonat să ne mai radem o dată. Noi nu mai voiam să punem briciul în barbă, căci aveam feţele degerate, iar pielea începuse să se jupoaie. Până la urmă ne-am ras. Ce puteam face?
                    Din instrucţie nu ne slăbea locotenentul. Îi da zor cu curăţenia şi cu alte lucruri mărunte, care nu-şi aveau rostul în situaţia în care eram atunci. În loc să se fi apropiat de soldaţi, locotenentul era din ce în ce mai rece faţă de noi, ba, mai ne şi înjura. De aceea, mă tot gândeam cum să ies din această încurcătură, căci nici prin cap nu-mi trecea să mai lupt alături de acel om. Îmi atrăsesem de partea mea câţiva oameni şi plănuiam să-l părăsim pe locotenent, dar nu am dus planul la îndeplinire. După trei zile, când ofiţerul se mândrea că formase o unitate pe placul lui, a fost chemat printr-un ordin superior la comanda excadronului. 

Ne apropiam de Rostov. Mai aveam o zi de mers călare şi tot speram că ofiţerul va reveni, dar n-amai revenit. Circula zvonul că ar fi venit un agent de la căpitanul Dobrescu, de la excadron, cu ordinul să ne retragem cât mai repede spre Don, pe cont propriu, fără nicio comandă. Noi nu l-am văzut nici pe agent, nici ordinul nu l-am auzit, dar, dacă se zicea că vine din partea căpitanului Dobrescu, am luat-o imediat spre Don.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     În satul în care ajunsesem erau caii noştri, trenurile regimentale şi cele de luptă, care ne aşteptau. Caii erau deja înşeuaţi şi îşi aşteptau stăpânii, dar rareori mai venea câte unul. De pildă, din plutonul meu, doar eu şi încă un soldat ne-am întors de pe câmpul de luptă. Mai era şi Bălteşiu, comandantul plutonului, care era rănit în abdomen. Numai numele de pluton mai rămăsese, căci eram numai noi şi soldaţii care ţineau caii, alde "ţine caii", cum le spuneam noi. Nu mai aveam puşti-mitralieră, nu mai aveam nimic. Eu nici cal nu mai aveam. 
Ene Nicolae, cel care avusese grijă de cal, mi-a povestit că tancurile ruseşti au trecut pe-acolo, iar calul meu, când a auzit zgomotul puternic de tanc, n-a vrut să treacă un pârâu ca să scape din calea tancurilor şi a avut un sfârşit cumplit. Regretam nespus, fiindcă era un armăsar foarte bun, negru, breaz în frunte. Îmi părea rău şi de şa, căci era englezească şi avea nişte coburi foarte uşori şi încăpători. Ori, se ştia că oricare cavalerist îşi păstra toată "averea" în coburi. În coburi aveam şi eu cămăşi de schimb, lucruri de toaletă şi câte alte mărunţişuri, căci eram gospodar de felul meu şi-mi plăcea să am de toate.  Când plecam la luptă fără cai, tot ce aveam, în coburi rămânea. Mulţi dintre noi nu se mai întorceau de pe câmpul de luptă şi bunurile pe care le aveau în coburi treceau din mână în mână. 
Pierdusem calul, dar mai erau destui cai dintre care să-mi aleg unul şi, fiindcă ruşii ne presau, am pus ochii pe un cal de la Regimentul 7 Roşiori. Era un cal negru, robust. L-am trecut în numele meu, deşi în coburi era mare sărăcie. "Ei! Eu să fiu sănătos şi să scap! îmi ziceam în gând, când deodată mi-am auzit numele rostit de cineva. 
                        - Crăiţă! Bine-ai venit sănătos! ce ştii despre ceilalţi din Excadron?
                        - Domn' majur - căci el era- nu prea ştiu ce să vă spun... 
                        - Măi, băiete, mă bucur c-ai scăpat! Du-te acum şi ia alimentele pe patru zile pentru pluton...
                       -  Domn' majur, unde să le punem, că mai suntem vreo 10-12 oameni cu totul?
                       - Păi, ăştia care mai sunteţi, umpleţi coburii cu alimente, că până la Rostov pe Don nu ami primim altele!
Am făcut aşa cum mi-a spus domn' majur. Raţiile erau mai amri, căci erau incluse şi cadourile de Crăciun, care nu mai ajunseseră şi la noi pe câmpul de luptă. Am primit: miere, margarină, marmeladă, caşcaval, bomboane, ciocolată, pâine şi ţigări.  Fiind singurul gradat rămas în viaţă la pluton, mi-a revenit sarcina să împart alimentele soldaţilor. Timpul ne presa, astfel încât le-am spus soldaţilor să-şi umple coburii mai repede şi să plecăm, atâţia câţi eram,spre Rostov. Drumul nu a fost uşor.  Porneam la drum la patru dimineaţa şi ne opream pe la opt seara şi tot nu reuşeam să mărim distanţa dintre noi şi inamic. 
Ruşii ţineau morţiş să ajungă înaintea noastră şi să ne "pupe" şi pe noi aşa cum îi "pupaseră reci" pe camarazii noştri. 
De la nişte soldaţi am aflat că Nedea, căpitanul nostru, căzuse răpus de gloanţele inamice, iar colonelul Hristea fusese rănit la mâna dreaptă şi era gata să cadă în mâinile ruşilor, dacă nu s-ar fi găsit un soldat curajos să-l salveze la timp. Soldatul acela se numea Calotă Gheorghe şi era dintr-un sat din Romanaţi. 
Deşi era cam puţinel la trup, l-a cărat pe colonel în spate până la un adăpost. acolo a găsit o căruţă, l-a suit pe colonel în ea şi l-a dus la un post de prim-ajutor. Mai târziu am aflat de la acel soldat că domn' colonel a rămas  fără mâna dreaptă. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Când am văzut grupul de artilerişti, mi-am dat seama că soarta noastră se sfârşea acolo, fiindcă şi ei părăsiseră tunurile şi se retrăgeau, fără să ne mai lase speranţa că vom mai opune rezistenţă. 
                       - Ar fi bine să ne ţinem şi noi după grupul ăsta de artilerişti, că ofiţerii se organizează după hartă! Aşa vom merge la sigur, mai ales că începe să se înnopteze, iar noi n-am dat de nicio aşezare până acum, le-am zis însoţitorilor mei.
Pe la ora trei după-amiază, am dat peste o maşină din Regimentul 3 Călăraşi. Maşina era oprită lângă un adăpost săpat în pământ, din care se vedea ieşind fum.Înăuntru era o grupă de soldaţi, un fel de avantpost, comandat de un sergent major. Grupul de artilerişti a continuat drumul, care începea să coboare către un sat, aflat cam la 3 km distanţă.
                      - Băi, fraţilor, eu mă duc să-mi aprind o ţigară, ne-a zis Marcu, un fumător înrăit.
                      - Du-te, dar să ieşi repede, că noi nu te aşteptăm mult!
Dar, cum a dat de căldură, Marcu al nostru şi-a schimbat părerea.
                      - Băi, fraţilor, veniţi şi voi înăuntru! Am vorbit cu sergentul major şi ne-a zis să stăm la căldură până primesc ei ordin să se retragă, că ne ia şi pe noi cu maşina!
                     - De ce nu veniţi să staţi cu noi aici, la căldură? ne-a întrebat sergentul, care ieşise între timp din adăpost.
                     - Nu mai aşteptaţi, domn' sergent, ordin, că nu mai are cine să vi-l dea! i-am zis eu. 
Sergentul nu m-a crezut, fiindcă acolo unde se aflau ei, nu se auzea şi nu se vedea nimic.
Am plecat mai departe doar cu Stoica Mihai, căci Dragne şi Marcu s-au hotărât să rămână. Am coborât la vale şi am ajuns din urmă grupul de artilerişti. 
                      - Băi Mihai, i-am zis, nu trebuie să ne mai despărţim de artilerişti, dacă vrem să ne meargă bine!
Am ajuns cu toţii în sat pe înserat. Acolo erau tancurile care trebuiau să ne însoţească pe noi la atac, dar s-au întâlnit cu tancurile ruseşti în afara satului şi au dat o luptă ca între tancuri. S-au înfruntat două tipuri de tancuri puternice: cele nemţeşti, "Tigre" şi cele ruseşti, "I.V.Stalin".
Nemţii au pierdut două tancuri, iar ruşii, şapte. Ofiţerii noştri au vorbit cu nemţii, iar aceştia le-a zis că, dacă mai zăbovim până pe la ora opt seara, ne iau şi pe noi în camioanele lor cu muniţie şi combustibil. 
Nemţii intenţionau să cedeze satul, deoarece infanteria rusească se apropia tot mai mult şi nu puteau face faţă atacului. Noi aveam toată încrederea în ei, mai ales că printre ei era un soldat de prin părţile Ardealului, care mai ştia româneşte. El ne-a luat şi ne-a dus într-o cameră în care se afla un cuptor pentru pâine. Apoi ne-a dat un topor şi nişte lăzi în care fuseseră proiectile să ne facem focul şi să ne încălzim.Tot el ne-a asigurat că ne va anunţa când va veni ora plecării, astfel, încât puteam să şi dormim niţel.  Cizmele nu le-am putut scoate din picioare, căci erau îngheţate os. 
Un soldat neamţ ne-a dat câte o cafea caldă şi pâine cu margarină. După ce ne-am ospătat, am adormit pe lângă cuptor vreo trei ore, până când a venit neamţul şi ne-a trezit. Ne-a condus apoi la camioane şi ne-a spus să urcăm câte 3-4 soldaţi în camion, să nu ne rănim. Noi ne gândeam că vom trece pe lângă front şi de aceea ne spunea să nu ne rănim, dar era vorba despre butoaiele cu combustibil care ar fi putut să ne lovească în timpul deplasării. 
                         Am plecat din sat cu camioanele nemţeşti şi cu cele şapte tancuri. Retragerea era anevoioasă, deoarece camioanele se împotmoleau de multe ori şi nemţii erau nevoiţi să le remorcheze cu tancurile. Era de aşteptat să se întâmple aşa, deoarece retragerea nu se făcea pe drumurile principale, ci pe căi ocolite. Până la ziuă am parcurs vreo 30 km şi am ajuns într-un sat, al cărui nume nu l-am reţinut. Acolo ne-am despărţit de nemţi, nu înainte de a le mulţumi pentru binele făcut. 
                      

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Eu plecasem de unul singur, punând în aplicare planul pe care i-l propusesem şi lui Nebunu. "Ajută-mi, Doamne, să scap şi de data asta!" mi-am zis în gând. Îmi era tare frică, fiindcă eram singur. Mă sileam să mă depărtez cât mai mult de inamic şi gândeam de unul singur: "Doamne, dacă voi fi rănit sau dacă mor, nu ştie nimeni de mine..."
Tot mergând aşa cu gândurile mele m-am depărtat 300 de metri de inamic şi am urcat pe o coastă de deal. Când am privit spre câmpul de luptă, m-a cuprins groaza. Toţi luptau pe viaţă şi pe moarte. Tancurile, unde vedeau trupe mai multe, acolo se duceau şi mitraliau sau treceau peste oameni şi peste cai. Unele dintre ele erau însoţite de pistolari care trăgeau din mers. Era prăpăd mare! 
                      Am rămas câteva minute, să mai privesc niţel şi am plecat. Trebuia să ies în câmp deschis şi să străbat o porţiune de drum, pe care nu se încumeta nimeni să treacă, deoarece cădea secerat de o mitralieră rusească. 
Mort sau rănit, trebuia să trec, că mi-era totuna. Dacă eram rănit, într-o jumătate de ceas muream din cauza frigului. Aşa că, m-am uitat şi eu pe unde erau mai mulţi morţi şi pe-acolo am luat-o, în salturi scurte. "Decât să mă strivească tancurile, poate am norocul şi mă omoară un glonţ de mitralieră, dar de predat, nu mă predau nici mort!" îmi ziceam.
Am făcut primul salt de vreo 4-5 metri şi m-am culcat la pământ, căci mitraliera mă luase în primire. Am făcut şi al doilea salt şi am scăpat cu bine. La al treilea, o rafală de mitralieră mi-a trecut printre picioare. 
Nu mai aveam mult, doar vreo 10 paşi. Am executat şi ultimul salt şi m-am aruncat la pământ, dar cu capul spre vale. Casca mi-a căzut de pe cap şi a luat-o la vale de parcă mai frică îi era ei decât mie. Am lăsat-o acolo amanet şi am plecat mai departe, îndreptându-mă spre nord. Urcând pe un deal, l-am întâlnit pe soldatul Stoica Mihai din Voievoda.
                     - Ce faci, mă, Mihai? l-am întrebat.
                     - Ce să fac? Sunt supărat! Mi-a rămas puşca-mitralieră pe câmpul de luptă. Ne-am pomenit cu un tanc peste noi, care voia să ne calce pe oase, dar eu nu m-am lăsat... a trecut cam la un lat de palmă pe lângă capul meu, dar puşca... n-a avut nicio şansă. Acu', cum să merg eu fără puşca- mitralieră? Zi şi tu!
                       - Lasă, mă! Nu vezi cât armament a rămas în urmă? Uite, dacă te trage cineva la răspundere, eu îţi sunt martor că ai fost silit să părăseşti mitraliera!
                     - Frate Crăiţă,mă iau după tine! Unde mergi tu, merg şi eu şi, dacă mori tu, mor şi eu cu tine!
                     - Hai, mă, lasă! Linişteşte-te! Nu moare toată lumea într-o zi! Dac-o vrea Dumnezeu, om scăpa şi din asta!
Şi am plecat la drum împreună. Din loc în loc eu mă urcam pe câte un loc mai înalt şi priveam spre câmpul de luptă. Infanteria rusească începuse înaintarea, iar tancurile dădeau târcoale trupelor noastre care începuseră să se retragă. Mulţi soldaţi erau luaţi prizonieri. 
Nemţii, care erau îmbrăcaţi cu uniforme albe de camuflaj, nu au avut niciun avantaj, deoarece pământul era acoperit cu o peliculă subţire de ghiaţă, care se înnegrise în contact cu solul. În afară de faptul că le ţineau de cald, uniformele nu-şi arătau eficienţa. Ba mai mult, le-au adus mari necazuri, fiind descoperiţi mai uşor de inamic, chiar şi de la distanţe mai mari.
Tancurile ruseşti, dacă observau un soldat neamţ, se luau după el şi, până nu-l omorau, nu-l lăsau. Pe români îi mai ocoleau, dar căutau mai mult să-i facă prizonieri.
                        Artileria era zob, căci nu se mai vedea niciun tun în poziţie de tragere. 
Ne-am continuat drumul la vale şi ne-am întâlnit cu alţi doi soldaţi  (Marcu Ion , din  Frumoasa, şi Dragne Florea, din Călineşti), îngroziţi şi ei de ceea ce văzuseră. După un dâmb, am întâlnit un grup de 14-15 soldaţi, care studiau o hartă. Erau artilerişti de-ai noştri, câţiva ofiţeri, ordonanţele şi agenţii lor. Pe ofiţeri nu i-am cunoscut, deoarece peste uniformele de ofiţeri îmbrăcaseră câte o manta de soldat. I-am recunoscut doar pe căpitanii Iacovache şi Cazacu de la regimentul 3 artilerie Călăreaţă.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                   
                     La ora 9:15, surpriză! Tancurile nu ajunseseră încă şi s-a amânat atacul pentru ora 9:30, când trebuia să atacăm cu sau fără tancuri. Până să începem atacul, stam şi noi şi inamicii în picioare din cauza frigului, fără să mai tragem vreun foc de armă. Distanţa dintre noi era foarte mică şi ne observam foarte bine unii pe alţii.
La 9:30 a început măcelul. Mai întâi au apărut vreo 25-30 de avioane "Rata" ruseşti. Le-am recunoscut după zgomotul motoarelor. În loc de steaua roşie, aveau desenate svastici germane pe fuselaje. Avioanele au surprins artileria noastră, care era instalată în câmp deschis şi care trebuia să susţină atacul nostru. Au bombardat şi au mitraliat provocând dezordine şi pagube pe tot frontul, ce se întindea pe o distanţă de 2km. Acolo erau instalate toate trupele care trebuiau să atace satul Şutov 2 (?). 
                    Trupele germane aveau echipament special, cu două feţe: una albă, pentru zăpadă şi una, cenuşie, pentru teren negru. 

După ce şi-au îndeplinit misiunea, avioanele s-au retras, dar atunci au început să apară necazurile pe capul nostru. Grupa noastră era ultima în partea dinspre nord a dispozitivului de atac, mai precis în flancul stâng. În flancul drept, spre sud, era o şosea care ieşea din sat, traversa un islaz şi se pierdea spre apus. Islazul se afla jos, în vale şi acolo erau toate trupele noastre. De pe poziţia în care mă aflam împreună cu grupa, dacă priveam, vedeam întregul dispozitiv al trupelor noastre. 
Inamicul avea şi el posibilitatea să vadă toate mişcările noastre, căci nu se putea vorbi de posibilitatea de camuflare. 
Terenul era îngheţat bocnă şi nu puteam să săpăm adăposturi. Pe şosea erau instalate un tun antitanc şi un tun antiaerian. 
                     Mai erau câteva minute până la declanşarea atacului, iar tancurile nemţeşti nu veniseră. 
Ca să ne arate că sunt mai cu moţ, ruşii au atacat primii şi, pe şosea a apărut o namilă de tanc, cum nu mai văzusem până atunci. Tunarii noştri, curajoşi, au deschis focul cu ambele tunuri şi au ţintit şenilele şi turela tancului. Fiecare proiectil lovea tancul. Eu îmi pregătisem două grenade defensive, ca să le arunc la şenilele tancului, în caz că ar fi ajuns lângă noi. 
Tancul s-a oprit un moment, dându-ne impresia că a fost avariat, dar şi-a relşuat înaintarea, oprindu-se apoi în faţa tunarilor. Atunci, comandantul tunului antitanc, le-a ordonat tunarilor să se urce pe tanc şi să-l acopere cu foi de cort, astfel încât tanchiştii să nu mai aibă vizibilitate. Vreo patru soldaţi s-au repezit să urce pe tanc. Tanchiştii i-au lăsat să urce şi, când le-a venit mai bine, au răsucit turela ( cu o ţeavă de vreo 2m) şi i-a aruncat jos pe tunari. Căzătura a fost extrem de dureroasă ţinând cont de cât de îngheţat era pământul.
După această "demonstraţie", ruşiiau trecut cu tancul peste tunurile noastre şi le-au distrus. Se vorbea că tancul ar fi fost din categoria celor foarte grele şi puternice, o serie nouă, "IV.Stalin".
                       După ce ne-a distrus tunurile, tancul s-a îndreptat spre dispozitivul trupelor noastre, în zona artileriei. Acolo însă, pe toată lungimea liniei de luptă, erau tancuri inamice, fără număr, care au şi deschis focul. În astfel de situaţii nu mai aşteptam niciun ordin, pentru că nu se mai putea transmite niciunul. Mai mult, aveam comandant de pluton un rezervist, pe locotenentul Bălteşiu, iar comandant de excadron , tot un rezervist, pe Nedea. Aceştia nu luaseră parte la nicio luptă până atunci. 
Deşi grupa mea era comandată de sergentul Nebunu Alexandru, eu tot aveam grijă ca atunci când ne aflam în locuri necunoscute, să-mi stabilesc o schiţă a locului, precum şi traseul pe care am fi fost nevoiţi să-l parcurgem în eventualitatea unei retrageri.
                       Atacul ruşilor era surprinzător de puternic şi trebuia să ne retragem, fiindcă nu puteam să le ţinem piept. Eu făcusem un plan de retragere, dar n-am putut să-l conving pe Nebunu să-l folosim. Propusesem să înaintăm spre inamic vreo 10 m. Inamicul nu putea să ne lovească, fiindcă în faţa lui era o vâlcea prin care puteam să ne strecurăm spre nord, într-o vale mai adâncă şi astfel să ne desprindem de el fără probleme. 
Văzând că Nebunu nu e de acord, i-am întrebat pe soldaţi, dacă vor să mă urmeze şi, cu uimire am constatat, că nu dorea niciunul să vină cu mine. Am aflat motivul mai târziu, de la soldatul Dinu Florea, care atunci a căzut prizonier şi care a revenit în ţară după terminarea războiului. El mi-a spus că nu m-au urmat atunci, deoarece le era teamă că eu voiam să ne predăm ruşilor. 
S-au înşelat, desigur, căci el a căzut prizonier, iar ceilalţi au murit. Numai Nebunu a scăpat.      

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Ne-am apropiat cu mare atenţie de satul din care plecasem în patrulare, deoarece camioanele tot de-acolo plecaseră şi ele. I-am raportat căpitanului întâmplarea şi ne-a spus că a văzut şi el camioanele când au trecut, dar nu prin sat, ci pe la vreo 3 km prin partea de sud.
                     - Dar ei erau de trei ori mai mulţi ca voi, ce te-a făcut să crezi că vei reuşi? m-a întrebat căpitanul când a auzit că luaserăm poziţie de luptă la apariţia camioanelor. 
                     - Eram noi mai puţini, domn' căpitan, dar îi luam prin surprindere că nu erau înarmaţi, iar la puştile- mitralieră aveam nişte trăgători foarte buni, pe Popescu Gheorghe şi pe Bălborea Ilie. Am zis că, decât să cădem prizonieri, mai bine să murim toţi, domn' căpitan!
                    - Bravo! Ai procedat bine!

Se apropia Crăciunul şi se vorbea că la Stalingrad se dau lupte grele, iar ruşii înaintau mereu. Pe un ger de - 25 de grade Celsius, am primit ordinul să ne retragem la regiment şi am pornit în toiul nopţii pe direcţia Stalingrad. Dimineaţa am ajuns într-un sat în care se afla şi comanda regimentului.
Veniseră zilele Crăciunului,iar printre ofiţeri era fierbere mare. Pe feţele lor se citea teama.
În ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, colonelul şi-a pus uniforma de paradă, deşi era un ger năprasnic, şi ne-a ţinut o scurtă cuvântare.
                    - Inamicul a introdus în luptă trupe şi armament nou, spunea colonelul în încheiaerea cuvântării, dar să nu ne temem, căci îl vom da peste cap! Vă doresc sărbători fericite!

Din comuna în care ne aflam trebuia să reluăm înaintarea. Trupele, care se aflau în jurul comunei Kiselevka (?) fuseseră atacate prin surprindere în timpul marşului de către o unitate de cazaci, care le produseseră mari pagube umane şi materiale. Era vorba despre o baterie ce aparţinea Regimentului 10 Artilerie. 
Am trecut şi noi prin Kiselevka(?). Printre soldaţii morţi am descoperit trei consăteni: Rizea alexandru, Rizea Minea şi Bîrleanu Anghel. 
Pentru noi era din ce în ce mai greu, dar generalul Radu Korne, comandantul Diviziei noastre, a avut timp să mai facă o bravură: s-a aşezat în fruntea unei coloane formată din 32 de maşini ale Regimentului 3 Călăraşi şi a pornit înainte, atacând din mers şi reuşind astfel  să facă o breşă în dispozitivul trupelor inamice, care îi încercuise pe ai noştri.
                      În noaptea de 26 spre 27 decembrie, pe un ger de -34 grade Celsius, ne-am deplasat de pe poziţiile de luptă spre marginea satului Şutov 2 (?). Acesta fusese ocupat de trupele Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, dar pe 26 decembrie, ruşii le scoseseră din sat. 
Noi trebuia să atacăm satul pe 27 decembrie, dimineaţa la ora 9:15.
Pentru atac ni s-au alăturat: Regimentele de Roşiori, Regimentul 10 Artilerie, Regimentul 3 Artilerie Călăreaţă şi nişte trupe germane cu 9 tancuri. În zorii zilei am ajuns la 1km de sat, unde  artileria noastră era instalată deja. Eram tare îngheţaţi şi la sosire ni s-a dat câte un castron cu cafea caldă de ne-am mai dezmorţit niţel. Apoi am trimis caii la adăpost, iar noi am continuat înaintarea mergând pe jos. 
Satul era aşezat în vale, iar inamicul observa cu uşurinţă toate mişcările noastre. Căpitanul Dobrescu fusese chemat la Divizie şi-i ţinea locul un rezervist, căpitanul Nedea. 
                       - Ei, băieţi, ne-a zis el, astăzi nu se ştie cine va mânca vaca grasă!
Avea dreptate, căci gerul năprasnic ne albise feţele ca varul şi simţeam cum ne degera pielea pe faţă.
Ne-am apropiat la o sută de metri de sat. Soldaţii Regimentelor 7 şi 8 Roşiori, care fuseseră daţi afară din sat de către ruşi şi care rămăseseră apoi toată noaptea pe poziţie, nu mai erau buni de nimic. Nu mai puteau să vorbească de îngheţaţi ce erau. 
Ruşii stăteau şi ei în picioare şi nici nu mai trăgeau cu armele. Noi, însă, care nu văzusem nicio înfrângere până atunci şi bazându-ne pe cele 9 tancuri germane, abia aşteptam ora pornirii atacului. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Într-o zi, colonelul Dobrescu s-a mutat în alt sector şi ne-a lăsat pe noi să apărăm comuna. Eu am amplasat echipa pe o şosea dinspre partea de răsărit a comunei. Am instalat acolo şi o puşcă-mitralieră.
Toate erau bune şi frumoase, dar trebuia să ne procurăm hrana singuri. În comună erau foarte multe oi. Localnicii consumau carnea mai mult crudă. O opăreau niţel şi o mâncau aşa. Tutun nu prea aveau ei şi ar fi dat oricât pentru el. O ţigară ,dacă aveau, o împărţeau în patru şi fiecare îşi lua partea de ţigară şi o băga la măsea. Noi voiam să cumpărăm o oaie, dar nu puteam să o cumpărăm decât pe tutun, pentru că altceva nu primeau în schimb.De multe ori, însă, schimbul nu era corect, fiindcă unii dintre noi dădeau ţigări mai multe, alţii, mai puţine. Atunci, mai marii comunei s-au dus la căpitanul nostru şi i-au cerut să stabilească un singur preţ pentru oi şi să ni se dea pentru tăiat oi dintr-o singură rasă. Nu de alta, dar localnicii aveau două rase de oi: unele, mari, cu lâna lungă şi roşiatică, altele, ruseşti.
                       Măi, oameni buni, le-a zis căpitanul, un ostaş de-al nostru are numai patru ţigări pe zi. Eu zic aşa: să dea şi ei câte două ţigări pe oaie, iar două să le rămână şi lor!
Sătenii au fost de acord şi au plecat mulţumiţi de târgul încheiat.
Eu, care nu fumam, puteam să iau şi două oi pe zi, dar ce era să fac cu ele, că nu aveam sare...

                         Misiunea noastră era să apărăm comuna şi să supraveghem bunul mers al activităţilor acesteia. Locul în care ne instalasem noi, era la 15 km în spatele dispozitivului inamic. În fiecare zi, de acolo pleca câte o grupă în patrulare, până la 20-30 km spre Marea Caspică. De fiecare dată patrula era în pericol, deoarece mergea singură pe distanţa respectivă. 
De multe ori patrulele noastre se întâlneau cu patrulele inamice, dar nu se angajau în luptă, ci se evitau, continuîndu-şi misiunile conform ordinelor primite.

Iarna lui '42 începuse să-şi arate vitregiile. Era în decembrie şi noi nu primisem încă echipamentul de iarnă. 
Frontul mergea din ce în ce mai prost, iar "generalul Iarnă" se pregătea să ne dea lovitura cea mare.
                     Într-una din zile, mi-a venit şi mie rândul să plec în patrulare spre Marea Caspică. După ce am stabilit cu soldaţii din grupă ce vom face într-o eventuală întâlnire cu inamicul, am pornit în misiune. Totul a fost bine, până am ajuns la marginea unui sătuc. Soldatul ,care avea misiunea să asigure spatele grupei, m-a avertizat că a văzut nişte camioane care se deplasau în aceiaşi direcţie cu noi. Am părăsit imediat şoseau şi am ascuns caii în spatele caselor de la marginea satului. Apoi am instalat oamenii şi puştile-mitralieră în poziţie de luptă, deşi aveam ordin să nu ne angajăm în luptă cu inamicul. Dar, până aflam ce era cu acele camioane, trebuia să ne luăm toate măsurile de apărare. 
Când s-au apropiat camioanele, ne-am dat seama că erau ruseşti, după steaua roşie de pe caroserie.
                      -Fraţilor, le-am zis băieţilor, ce-o vrea Dumnezeu! Noi să stăm aici pitiţi şi, dacă ruşii trec pe lângă noi, fără să ne atace, nu ne luăm cu ei la harţă! Dar, dacă opresc şi iau poziţie de atac, atunci deschidem focul cu toate armele pe care le avem, ca să-i luăm prin surprindere!
Camioanele se apropiau tot mai mult. Inimile ne băteau să ne iasă din piepturi.
                     - Băieţi, aveţi grijă să nu fiţi văzuţi! Ascundeţi-vă bine! Eu voi urmări camioanele, să văd ce au de gând!
Camioanele au oprit la jumătatea satului şi din ele au coborât soldaţii ruşi, care nu erau înarmaţi, ci aveau nişte bidoane, pe care le-au umplut cu apă de la fântâna lângă care opriseră. 
După ce s-au depărtat ruşii, noi am încălecat pe cai şi am luat-o la galop pe o distanţă de 2km, până ce am ieşit din zona periculoasă.