CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                   Noi nu prea aveam încredere în promisiunile locotenentului. De aceea, l-am întrebat şi noi pe şeful staţiei, când mai soseşte vreun tren de la Odessa. Astfel am aflat că pe la ora 16:30 trebuia să sosească un tren care ar fi staţionat în gară 30 de minute. Fără să mai stăm pe gânduri, am hotărât să urcăm în tren cu forţa, chiar dacă jandarmii ne-ar fi oprit. 
Şi, în momentul în care trenul a intrat în gară, ne-am avântat cu toţii spre el. Jandarmii, executând ordinele, au venit să ne oprească şi s-a produs o hărmălaie... că nu ne mai înţelegeam unii cu alţii.
                  -Nu are voie să urce nimeni în tren! striga un colonel cât îl ţineau bojocii. Dacă nu ascultaţi de ordin, sunt obligat să aplic forţa! Să ştiţi că pun o mitralieră în bătaie şi vă omor pe toţi!
                  - Ba, să te duci şi tu pe front, împreună cu banda ta de jefuitori, nu să staţi la pândă ca tâlharii! i-am răspuns noi. 
Deodată, a coborât din tren un domn bine îmbrăcat. Acesta s-a dus în gară, a discutat cu colonelul şi ni s-a permis să ne urcăm în tren. Acolo, civilii, martori la cearta noastră cu jandarmii, ne-au asaltat cu întrebările:
                  - Ce s-a întâmplat, mă, băieţi cu voi?
                  - Ce să se întâmple? Nu ne lasă să urcăm în tren, bandiţii dracului! Ei, să fi fost ei în linia întâi...
                  - De unde veniţi? ne-a întrebat un curios.
                  - De pe front! Din Crimeea! De unde să venim? De la bal?
Cu chiu, cu vai am ajuns în ţară. Am trecut prin Iaşi, Ploieşti apoi Bucureşti. Eu trebuia să mai aştept încă patru ore trenul de Roşiori, dar, ca să nu stau în gară, m-am dus la un frate, care trăia în Bucureşti. Nicolae, fratele meu, era ucenic la un croitor evreu, pe nume Wais, care deţinea, împreună cu soţia sa, Rebeca, un atelier de croitorie. Nu eram sigur că voi mai găsi atelierul şi nici pe domnul Wais (ştiam că evreii sunt părigoniţi de nemţi), dar am luat, totuşi, tramvaiul nr. 24 şi am călătorit până la statuia lui Rosetti, căci fratele meu locuia pe strada Sfinţilor. 
Cât am mers cu tramvaiul, n-am schimbat nicio vorbă cu nimeni de teamă. Lumea din Bucureşti nu se potrivea cu lumea de unde veneam eu. În plus, nu aveam la mine niciun franc românesc, ci doar mărci germane, căci aşa ni se plătea solda, în mărci. Şi, ca să cumpăr ceva de mâncare sau vreo sticlă de bere, nici pomeneală! Niciun particular nu primea mărci. Înghiţeam în sec când treceam pe lângă câte o bodegă, dar nu aveam ce face.
                    În jurul meu toţi râdeau, glumeau, că erau sătui de toate. După spusele lor frontul mergea bine. Aşa scria şi prin ziare. Mulţi făcuseră planuri vis-a-vis de rezistenţa Rusiei, mai ales afaceriştii, interesaţi să facă negoţ în regiunile frontului. Circulau tot felul de zvonuri, cum că noi, românii, vom întinde hotarul ţării până la Bug. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

28 iulie, 1942 - aprilie, 1943
                     Într-una din zile, când făceam de pază, am văzut un soldat neamţ care, aşezat pe un pietroi şi înarmat cu un beţişor, pândea ceva la malul mării. 
                     - Verica, ia hai, mă să vedem ce prinde neamţul ăla acolo! i-am zis lui Verica.
Ne-am apropiat de neamţ şi l-am salutat în ruseşte, deşi habar nu aveam cum se spune "bună ziua" în limba rusă.
                    - Zdrastice!( zdravstvuite!) i-am zis noi, mari vorbitori de limba rusă.
Neamţul ne-a răspuns şi el tot în limba rusă, apoi l-am luat la întrebări pe româneşte:
                   - Ce faci, mă? Ce prinzi acolo?
Neamţul a răspuns ceva, dar n-am înţeles. Abia când ne-a arătat o cutie mare de conservă cu vreo 3-4 broaşte în ea, am înţeles cu ce se îndeletnicea neamţul: prindea broaşte!
                    - Mă, Verica! Hai, mă, să-l ajutăm pe neamţ să prindă mai repede broaştele! Ce zici?
                   - Hai, că tot n-avem echipamentul pe noi...
Am intrat amândoi în apă, ne-am lungit pe burtă, ne-am luat de mână şi am început să ne târâm prin nămol până la mal. Neamţul se holba la noi neînţelegând ce ne-a apucat, dar când a văzut broaştele sărind pe noi şi pe mal, nu mai ştia de bucurie. Ne-a strâns mâinile şi ne-am despărţit prieteni.
                  - Dosvidania! am zis noi la plecare
                  - Dosvidania! ne-a răspuns neamţul.
După ce l-am umplut pe neamţ de broaşte, ne-am întors la locul nostru, dar eu tot nu aveam stare şi le-am spus băieţilor:
                 - Bă, eu mă duc să văd ce face neamţul cu broaştele!
Era pe la ora zece dimineaţa şi era foarte cald când am plecat spre nemţi. Aceştia aveau două tunuri mari de coastă amplasate în stânga poziţiei noastre. M-am îndreptat mai întâi spre servanţii tunurilor. Am înotat pe lângă mal ca să ajung la ei. Pe la jumătatea drumului am făcut o pauză, fiindcă apa era cam rece şi mi se făcuse frig. Am ieşit pe mal şi am stat pe nisip ca să mă încălzesc puţin.Nemţii nu mă văzuseră încă, deoarece în sectorul lor se termina plaja şi începea malul înalt de aproape un metru. Când în sfârşit m-au văzut, unul dintre nemţi m-a întrebat ceva în ruseşte. Eu, însă, nu ştiam nici ruseşte, nici nemţeşte, iar neamţul nu mai ştia alte cuvinte ruseşti. Aşa că am trecut la limbajul semnelor. Până una, alta, m-a văzut neamţul cu broaştele, care a venit imediat la mine şi m-a ajutat să excaladez malul. El le-a explicat celorlalţi că l-am ajutat să prindă broaştele, iar nemţii au devenit dintr-o dată amabili. M-au servit cu 100gr de rom şi cu vreo două felii de pâine cu unt şi marmeladă. M-au rugat apoi să nu plec aşa repede, ci să mai rămân puţin, că mâncarea era aproape gata. 
Nemţii puseseră pe foc o tinichea, ce servea drept tigaie, în care prăjeau picioruşele de broască. După ce le-au rumenit bine în unt şi margarină, le-au scos pe un capac de castron, ce ţinea loc de farfurie, au tăiat câteva felii de pâine şi m-au poftit la masă. 
Am refuzat, desigur, motivând că noi, românii, nu mâncăm broaşte. 
Nemţii au insistat să gust măcar un picioruş, dar, văzând că nici aşa nu merge, au înfulecat ei cu poftă în speranţa că mi se va deschide apetitul pentru carnea de broască. 
Cu toate insistenţele lor, nu m-au convins să mănânc.  Numai când mă gândeam că era carne de broască , mi se făcea rău. 
Dar, ca să nu-i mai fac pe nemţi să se roage de mine să mănânc, am decis că este timpul să scurtez vizita.  Mi-am luat la revedere de la nemţi şi le-am mulţumit pentru ospitalitate, dar mai ales pentru rom, căci după ce l-am băut, parcă eram alt om. Îmi dăduse putere şi mult curaj. 
Mi-au mulţumit şi ei pentru vizită şi, tot prin semne, am stabilit să ne mai întâlnim şi altă dată.
Din păcate, nu au mai fost alte întâlniri, deoarece noi ne-am retras de pe litoral pentru regrupare şi organizare.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am trecut cu vederea tot ce ni se întâmplase şi aşteptam cu nerăbdare primul tren, care venea de la Odessa şi în care urma să ne îmbarcăm. Dar nu a fost să fie aşa, deoarece trebuia să mai aşteptăm încă o zi până expira termenul de carantină. 
Eram cazaţi în sectorul gării şi, deşi treceau multe trenuri prin gară, nu puteam să plecăm. În momentul în care trenurile opreau în gară, erau înconjurate de jandarmi în frunte cu locotenentul şi nu ne lăsau să urcăm în ele. Până la ora 12:00 au trecut de la Odessa două trenuri ticsite cu afacerişti români, care aduceau marfă din România şi o schimbau la Odessa. Comerţul era liber pentru ei, căci aveau bani, iar banul e ochiul dracului!. Ne uitam la trenuri cum treceau şi nu puteam să plecăm. Nerăbdarea creştea cu fiecare minut. 
                      După aproape doi ani de lupte, departe de ţară, de cei dragi, era firesc  să vrei să ajungi mai repede în sânul familiei. Dar cum să plecăm, când eram reţinuţi de o şleahtă de jefuitori?
Pe unul dintre ei, un sergent major, nu l-a răbdat Dumnezeu şi a început să se plimbe ţanţoş printre noi cu un pistol mitralieră şi cu un port-hart atârnat de gât. Iniţial am crezut că port-hart-ul este al lui. Ulterior am aflat că îl confiscase de la un sergent de la vânătorii de munte. 
                     - Măi, fraţilor, voi, ăştia de la cavalerie, mă ajutaţi să-mi iau port-hart-ul de la ăsta? ne-a întrebat sergentul păgubit.
                     - Mai încape vorbă? Cum să nu te ajutăm? Lasă-l pe mâna noastră! i-am răspuns noi, bucuroşi că ni se oferea un motiv să le dăm o lecţie acelor îngâmfaţi, care nu ştiau ce înseamnă omenia. 
După o scurtă consfătuire, am trecut la acţiune. Mai întâi, am strâns cercul în jurul jandarmului, care era însoţit de un soldat, apoi i-am dezarmat şi sergentul şi-a recuperat port-hart-ul. În schimb, jandarmul şi soldatul care-l însoţea, n-au scăpat aşa uşor din mâinile noastre. Au încasat pumni şi picioare pe unde s-a nimerit.Aveam şi armele lor, dar nu le-am folosit, deoarece ne-am dat seama în ce încurcătură intraserăm. 
                      - Trebuia să-l fi lăsat, dracului, de port-hart! a zis unul dintre noi, realizând gravitatea situaţiei.
                      - Staţi, mă, ce vă speriaţi aşa? Lăsaţi, că vorbesc eu cu ei! ne-a liniştit sergentul de la vânători.
N-a trecut mult după acel incident şi a venit locotenentul, dar nu mai era atât de mândru ca la început. S-a oprit la o distanţă considerabilă faţă de noi, fiindcă eram strânşi grămadă. De la incidentul cu jandarmul, numai aşa am stat.
                       - Măi, băieţi, noi vedem că sunteţi obosiţi de-atâta război şi nu mai aveţi răbdare, dar avem şi noi ordinele noastre pe care trebuie să le executăm. Aşa că... fiţi calmi, dacă vreţi să vă vedeţi casele şi familiile! Noi vom face tot posibilul să vă dăm drumul. Vă rog să predaţi armele, fiindcă soldaţii noştri le au pe inventar!
                        - Domn' locotenent, permiteţi să spun şi eu ceva? a întrebat sergentul de la vânători.
                       - Te rog! a răspuns locotenentul nu prea încântat.
                        - Domn' locotenent, noi nu am venit de pe front ca să ne jefuiţi dumneavoastră! Noi nu mai avem arme, dar ne vom război altfel! Poate nu ajung eu acasă, dar la domn' general Pantazi, ministrul apărării, tot ajung şi am să-l rog să trimită unitatea dumneavoastră pe front, căci, după câte văd eu, soldaţii sunt amatori de port-hart-uri şi alte obiecte de pe front. De ce să nu meargă ei să şi le ia direct de-acolo?
Locotenentul s-a retras, asigurându-ne încă o dată că va face tot posibilul ca noi să plecăm mai repede spre patrie. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    Într-o altă zi am primit ordin să ne strângem catrafusele şi să ne retragem la "caii la mână". Am părăsit  litoralul cu părere de rău. Aproape două luni de zile n-am mai avut grijă de cai şi, în plus, ne-am distrat bine acolo.
Rtragerea nu se făcea în vederea regrupării pentru plecarea în ţară, aşa cum ni se spusese, ci să mergem mai departe, spre Caucaz.
Spre fericirea mea, eram pe lista celor care urmau să plece în permisie pentru 25 de zile.
Am lăsat calul şi pe oamenii alături de care am luptat mai mult de un an şi am plecat spre patrie. Deşi mă ardea dorul de casă, totuşi, nu-mi venea să mă despart de camarazii mei.
                      Mai întâi am plecat spre Feodosia, unde se formase un convoi de 60 de soldaţi din toată Divizia 8 Cavalerie, care plecau în permisie. Divizia noastră căpătase renumele "Divizia de fier". 
Cei 60 de soldaţi proveneau de la toate unităţile: de la artileria călăreaţă, de la vânătorii de munte, de la Regimentele 2,3 şi 4 Călăraşi. 
Ne-am îmbarcat în vagoane pentru vite şi am pornit spre gurile Crimeei. Am mers în sus, pe lângă Nipru, până la Dnepropetrovsk şi l-am traversat pe jos, pe un baraj. Podul de cale ferată era distrus. Am urcat din nou în tren şi am trecut Bugul, apropiindu-ne de Nistru. La Tiraspol ne-am oprit, căci trebuia să depunem armele la magazie şi să facem, chipurile, deparazitarea. Altul era scopul, aşa cum aveam să constatăm  mai târziu. 
                      În Tiraspol era o companie de jandarmi, comandată de un locotenent nesuferit, rău la suflet. În loc să ne primească şi el cu respectul cuvenit, ne-a primit foarte rece, chiar cu brutalitate. 
Apucaserăm să predăm armamentul şi acum eram dezarmaţi complet, iar, după cum se comporta locotenentul faţă de noi, ni se părea că am fi prizonieri şi nici decum nişte luptători ai patriei. 
Cum am pus piciorul pe peronul gării, locotenentul a dat ordin să prezentăm raniţele şi sacii de merinde la control.
                        Jandarmii au trecut imediat la treabă. Scotoceau prin bagajele noastre ca şi când am fi fost nişte tâlhari. Pentru fiecare dintre noi era câte un jandarm de ne controla, iar locotenentul asista şi intervenea acolo unde izbucnea vreun scandal între ostaşi şi "jefuitori", că nu-i puteam numi alfel. 
                      - Lasă, că vă tai eu concediul şi nu mai vedeţi voi ţara, cât oţi fi voi! ne ameninţa locotenentul. Eu trebuie să-mi fac datoria, că am ordin superior!
Am golit raniţele şi sacii direct pe peron. La mine a venit un jandarm care, după ce mi-a controlat sacul şi raniţa, a vrut să-mi ia şi port-hjart-ul, capturat de mine de la un soldat rus. Aveam în el un binoclu, trei briciuri de ras, săpun de toaletă, alifie pentru faţă, un prosop, caietul de însemnări şi alte două carneţele de însemnări zilnice, precum şi alte mărunţişuri care îmi foloseau pe front. Când a întins mâna să-mi ia port-hart-ul i-am zis:
                      - Să nu cumva să te atingi de el, că eu am împuternicire şi pot să te trimit pe front imediat!
Pesemne, s-a speriat, căci mi-a lăsat port-hart-ul în pace. Din raniţă mi-a sustras vreo două cămăşi şinişte indispensabili.
                       - De ce le luaţi pe-alea? l-am întrebat.
                       - Fiindcă am ordin să vă lăsăm doar un schimb, de-aia! mi-a răspuns jandarmul iritat că îndrăznisem să-l întreb.
După ce au terminat "jefuirea" noastră, ne-au luat şi ne-au dus în nişte barăci cu paturi suprapuse în care trebuia să dormim peste noapte. De mâncat, ne-au dat o ciorbă pe care nici porcii n-ar fi putut s-o mănânce. 
A doua zi de dimineaţă ne-au dus să facem baie în nişte vagoane prevăzute cu duşuri. Acolo am păţit altă belea: ne-au luat hainele să le bage la etuvă. Să fi văzut atunci controale prin buzunarele hainelor, prin vestoane, prin cizme şi bocanci, prin ciorapi, crezând că vor găsi ceva de valoare.
Când am ieşit de la duşuri, ne-au dat şi hainele scoase de la etuvă, aproape arse.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

21-24 iulie, 1942
                     Pe timpul zilei am plecat cu Verica să ne scăldăm în mare. Aveam cu noi şi o plută cu care să mergem în larg. Nu ne făceam griji că vom păţi ce-au păţit nemţii, fiindcă noi eram buni înotători, chiar şi atunci când marea era agitată. 
În noaptea de 21 spre 22 iulie, ruşii au început bombardarea poziţiilor noastre dinspre Feodosia. Ne-am echipat imediat şi am ocupat poziţiile de luptă, crezând că ruşii ne atacă de pe mare, încercând să debarce, aşa cum s-a întâmplat pe 26 decembrie, 1941, când ne-au luat prin surprindere şi ne-au produs pagube însemnate. 
                    După ce ne-am dezmeticit, am constatat că nu eram atacaţi de pe mare, ci din aer. În urma atacului, am avut pierderi, dar mai multe au avut nemţii, surprinşi în timp ce coborau trupele din tren. Grupa noastră, formată din 9 oameni, se instalase pe o porţiune de 300-400m şi avea în dotare două puşti-mitralieră ZB, o mitralieră rusească, un brand de calibru 45 şi multe grenade de mână ruseşti. Aveam muniţie suficientă. În plus, de pe mare nu puteam fi atacaţi, deoarece vasele de război nu se puteau apropia sub 400m de mal, numai dacă inamicul ar fi folosit bărcile ca să ajungă la mal şi să ne atace. 
În partea dreaptă a grupei era câmpul de mine ce se întindea pe o distanţă de 300m, care conferea siguranţă acestui flanc. 
                      Eu, ca răspunzător de grupă, am luat toate măsurile de apărare, astfel încât inamicul să nu ne prindă pe picior greşit. Le-am spus băieţilor celor două echipe, că trebuie să stabilim un loc în care să ne întâlnim în cazul în care vom fi nevoiţi să ne retragem. Ori retragerea nu se putea face decât prin baltă. Pe acolo puteam ajunge mai repede într-o comună din apropiere. Prin altă parte nu puteam să ne retragem. La răsărit, spre Kerci, era satul Daln-Kamişi. Acolo erau caii noştri, dar şi comandantul plutonului, Bălteşiu, însă distanţa era cam mare şi retragerea ar fi fost compromisă.  Spre nord era balta, iar spre sud, marea. Nici şoseaua Feodosia-Kerci nu putea fi folosită pentru retragere, întrucât era încadrată  pe de o parte de mare, iar pe de altă parte , de baltă. 
                     Cu planul astfel întocmit, am rămas pe poziţia de luptă cu atenţia încordată la maximum. Pe şosea apăruseră deja trupe care aveau ca obiectiv Caucazul. Noaptea ,mai ales, treceau unităţi de infanterie româneşti din Diviziile a-IX-a şi a-X-a. Treceau în cea mai mare linişte, iar soldaţii îşi fumau ţigările ascunse în pumni. 
O parte dintre aceste trupe nu primiseră botezul focului, iar când soldaţii ne vedeau instalaţi în teren gata de luptă, credeau că inamicul nu era prea departe. 
                      - Băi, fraţilor, unde e, mă, frontul? ne întrebau soldaţii când mai făceau câte o pauză şi se opreau în dreptul nostru.
                      - Dar cum staţi, mă, voi singuri aici? ne întrebau alţii. 
                      - Ei, ne-am obişnuit cu frontul, le răspundeam noi, că, iată, sunt aproape două luni de când stăm aici şi numai de câteva ori  ne-au deranjat câte un submarin sau avion. Uite, acolo e balta unde am luptat toată iarna... E plină de muniţie şi de piese de război. Dacă mergeţi mai înainte, o să vedeţi şi tancuri părăsite...
Auzind acestea, nu le venea să creadă că am rezistat acolo toată iarna în faţa unui inamic puternic.

25-26 iulie, 1942
                     Era o zi frumoasă de vară, iar seara a fost şi mai frumoasă, cu lună plină şi cu marea liniştită. Noi încă nu dormeam, contemplam acele frumuseţi ale naturii, de care nici somnul nu putea să ne despartă, când, deodată s-a auzit un zgomot produs de un avion ce venea dinspre Turcia.  După intensitatea zgomotului nu era greu de ghicit că avionul venea drept spre noi zburând la mică înălţime. Am luat arma imediat, am introdus în încărcător cartuşe trasoare şi am aşteptat. În câteva secunde a apărut o namilă de avion, care, de fapt, era un hidroavion rusesc. Am tras un cartuş trasor spre el, apoi am tras mai multe, dar fără efect. Dar pilotul a descoperit astfel poziţia noastră şi ne-a trimis o torpilă, ca să ne sature de război. Din fericire pentru noi, torpila a greşit ţinta şi a ieşit pe plajă la 50m în stânga noastră. O altă torpilă a fost lansată spre port, fiindcă acolo se mai afla câte o ambarcaţiune cu motopr. Când torpila a lovit portul, s-a produs o explozie atât de mare, încât s-au cutremurat împrejurimile. Au murit oameni, iar clădirile din port au rămas fără geamuri.

27 iulie, 1942
                   De dimineaţă, cum ne-am trezit, am mers pe plajă să văd ce s-a întâmplat cu torpila de nu a explodat. La vreo 50m, am descoperit-o în toată "splendoarea"ei. Sclipea în soare, de-ţi lua ochii. N-am stat mult în preajma ei de teamă să nu aibă o explozie întârziată şi l-am anunţat pe comandantul de pluton. Acesta şi-a anunţat superiorii şi la faţa locului au venit trei ofiţeri nemţi, care au studiat torpila pe toate părţile, la început de la distanţă, apoi din ce în ce mai aproape. Am vrut şi eu să mă apropii să văd, căci sunt curios din fire, dar nu m-au lăsat nemţii. Ei s-au apropiat de torpilă, au meşterit ceva la ea, i-au scos focosul apoi mi-au făcut semn să mă apropii. 
                   - Kaput! au concluzionat nemţii. 
Carcasa torpilei a rămas acolo, pe plajă, în bătaia soarelui şi a valurilor. Până seara s-a înroşit şi a început să ruginească.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                      Timp de aproape două luni am trăit foarte bine pe acele meleaguri. Aveam carne de vânat, peşte suficient, pâine...
Ne petreceam timpul liber bălăcindu-ne în apele mării. Eu şi Verica eram înotători foarte buni. Înaintam în larg câte 200-300 m chiar şi atunci când talazurile mării erau mari. Nici inamicul nu ne-a deranjat, în afară de momentul în care două submarine au tras asupra noastră şi nu şi-au atins ţinta. Printre noi se aflau şi ofiţeri care nu participaseră la nicio luptă, de pildă Bălteşiu (locotenent rezervist şi comandantul plutonului), maiorul Stoian Ion (comandantul Divizionului 2). Acesta din urmă, deşi era ofiţer activ, nu participase la nicio luptă. În schimb, căpitanul Dobrescu Alexandru (comandantul Excadronului), ne-a însoţit în toate luptele, iar pe mine mă aprecia foarte mult, că eram un luptător bun şi m-a decorat cu "Virtutea militară".
Toţi aceşti ofiţeri treceau la câte două zile spre Feodosia, unde se afla comanda regimentului. De câte ori au trecut, ofiţerii nu mi-au găsit nicio vină, deşi uneori aveam doar un soldat la armele automate şi acela echipat sumar din cauza căldurii. 
Maiorul Stoian îmi fusese comandant de excadron în 1937, pe când satisfăceam stagiul militar, apoi în timpul concentrărilor între 1939- 1941.
                        Într-o zi , trecând cu trăsura spre Feodosia, s-a interesat despre grupele care făceau de pază. A trecut şi pe la grupa mea, dar eu eram la vânătoare.
                       -Cine e comandantul grupei?  l-a întrebat pe Patrin.
                       -Domn' sergent Crăiţă! a răspuns Patrin.
                       - Şi unde e?
                       - E la... vânătoare, domn' maior...
                       - Mă, nici aici n-are astâmpăr omul ăsta! a zis maiorul râzând şi a trecut apoi la controlul armelor automate, aşezate în poziţie de luptă.  
Erau atât de curate, de parcă nu fuseseră folosite niciodată. N-a scăpat nici port-hart-ul meu de control, iar maiorul a fost foarte mulţumit şi ne-a dat drept exemplu pentru celelalte grupe. 

1 iulie, 1942
                  Un alt prieten din copilărie, Putineanu Marin, s-a întors dintr-o permisie de 20 de zile. Astfel am aflat că ai mei de-acasă, deşi erau cu toţii sănătoşi, se descurcau greu cu munca de la câmp, fiindcă părinţii erau bătrâni, iar fraţii mei erau încă mici.
La malul mării însă,  era o zi superbă, fapt ce i-a îndemnat pe doi dintre soldaţii nemţi să facă o baie de soare pe apă, utilizând în acest scop o plută improvizată. La început calmă, marea a devenit agitată. Nemţii adormiseră pe plută şi s-au trezit departe de ţărm, în mijlocul unor valuri învolburate.Au strigat după ajutor, dar în zadar. Abia după vreo patru ore a ajuns cineva la ei şi i-a salvat.

2 iulie, 1942
                  Comandantul excadronului, căpitanul Dobrescu, a plecat în concediu. După atâtea lupte, la care a luat parte, merita şi dumnealui un concediu liniştit, mai ales că se vorbea tot mai mult că Sevastopolul era în mâinile trupelor noastre. 

3-4 iulie, 1942
                    Am făcut instrucţie pe grupe şi am curăţat armamentul. Ni s-a spus să ne alegem caii cu care să-i înlocuim pe cei morţi şi să-i trecem în proprietatea noastră, ca o recompensă pentru cei care intraseră în război cu caii de-acasă. 
Eu unul, aveam iapa mea de-acasă, căci la momentul declanşării războiului efectuam stagiul militar la "schimbaşi" ( călăraşi cu schimbul).

5-7 iulie, 1942
                   Au fost două zile de instrucţie, dar în acelaşi timp, s-au intersectat mai multe veşti: despre plecarea noastră spre patrie, despre aviaţia germană, care trecuse peste Kerci şi despre faptul că Sevastopolul cedase.

8-16 iulie, 1942
                    Instrucţia a fost activitatea de bază, precum şi inspectarea armamentului. În afara faptului că ruşii au bombardat Feodosia de pe mare, ucigând doar câţiva civili, frontul nu mai punea probleme mari. 

17-20 iulie, 1942
                    Am plecat de la Feodosia să-mi repar ceasul şi să înscriu calul în numele meu, deoarece acolo se afla o comisie care se ocupa cu înregistrarea cailor. Alesesem un cal  negru, breaz în frunte. În acelaşi timp am aflat şi rezultatele luptelor, care au dus la căderea Sevastopolelui: 97.000 de prizonieri, 821 de tunuri, 26 de tancuri, 69 de tunuri antiaeriene, 30-40.000de morţi. Printre prizonieri se afla şi un general. Cu toate acestea, Sevastopolul era ca un ghimpe în coastă, căci oricând ruşii puteau să ne surprindă cu un contraatac. 
În gară la Feodosia i-am văzut pe nemţi aducând cu trenul multe trupe şi armament diversificat: tancuri, tunuri, aruncătoare de mine.
Ăsta nu era un semn bun. Pe mare, la fel, era fierbere mare. Vase de război nemţeşti, multe la număr, treceau spre Kerci.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

26-30 iunie, 1942
                     În această perioadă, în care am stat pe poziţie, nu ne-a deranjat nimeni şi astfel am avut posibilitatea să ne prăjim la soare şi să facem baie în mare. Ce frumoasă era marea cu valurile ei cât casa!
Cu mâncarea nu prea ne împăcam noi. Pâinea era cam mică şi nu ajungea pentru toţi. În plus, nu aveam nici caii cu noi ca să ne deplasăm după alimente. Erau la Daln-Kamişi cu soldaţii care-i îngrijeau. 
Eu, ca un comandant de grupă ce eram, trebuia să organizez procurarea hranei. În acest scop l-am numit pe Marin Patrin responsabil cu procurarea apei, a pâinii şi a ceea ce mai găsea pe piaţa săracă din Feodosia. Asta era misiunea lui de fiecare zi.
Grama Stan ( din Bujoru), căruia noi îi ziceam "Verica" sau "Fane", era vânător iscusit şi prindea lişiţe şi raţe sălbatice de pe lac. 
                      Pe 27 iunie, o zi călduroasă, Verica a plecat la vânătoare la ora nouă dimineaţa şi s-a întors pe la ora trei după-amiază. Noi auzeam nişte focuri de armă, dar, de văzut, nu vedeam nimic. Deodată, îl vedem pe Verica apărând la orizont cu 13 lişiţe. Nu-şi luase sacul pentru vânătoare, astfel că legase lişiţele cu cablul unui telefon de campanie şi le atârnase de gât. Parcă era un indian din vestul sălbatic. Doar arma îl deosebea de indieni. Era tare obosit şi flămând.
                      Din cele 13 lişiţe am oprit 8 pentru noi, iar pe celelalte 5 le-am trimis la Feodosia, la manutanţa diviziei. Acolo era un soldat mai în vârstă decât noi, care lucra la cuptoarele de pâine şi care era consătean cu Verica. Se numea Ion Rogojină, iar noi îi spuneam "nea Ion". 
L-am trimis pe Marin Patrin să-i ducă lişiţele şi să-i spună să ne dea câte două pâini pentru fiecare lişiţă. În acest fel ne-am ales cu câte două raţii de pâine, adică 1200gr/zi, căci o pâine cântărea 600gr. 
Nu ne ajungeau, dar... nu aveam ce face.
Când eram în subzistenţă românească, primeam pâine de 1kg. Dar, eram în subzistenţă germană, mai bine zis în subzistenţa armatei a-VI-a, iar nemţii aveau trei tipuri de raţii de hrană. Când mergeau la atac primeau raţie consistentă. Când rămâneau în pază primeau o raţie mai mică, iar când îi păzeau pe prizonieri sau când îndeplineau alte misiuni în spatele frontului, raţia era şi mai mică. 
                        După ce tăiam lişiţele, le prăjeam în unt sau în margarină, meniu ce putea fi realizat mai repede. Dar Verica nu mai făcea faţă la vânătoare şi avea nevoie de ajutor. Întrucât nu era niciun pericol din partea inamicului, i-am dat ajutor pentru vânătoare. Eu am fost acela care l-a însoţit pe Verica la vânătoare, fiindcă ceilalţi aveau alte sarcini de îndeplinit. Patrin mergea zilnic la Feodosia să "facă piaţa", Manea Ariton şi Neaţu Constantin rămâneau de pază, căci nu se pricepeau la vânătoare. Nici eu nu mă pricepeam, dar mă lăsam îndrumat de Verica, un bun cunoscător al bălţii. La început n-am vrut să intru în apă de teamă să nu dau peste vreun şarpe ascuns prin stufărişul de pe baltă. 
                        - Crăiţă, ai toată încrederea în mine! aici nu există niciun şarpe! m-a asigurat Verica. Bea apă, ca să ţii până ne întoarcem, că e cald şi apă din lac nu putem bea! Ştii... se mai găseşte câte un mort de astă iarnă şi apa miroase urât...
I-am urmat sfatul. Am luat apoi câte o armă rusească şi câte 5-6 cartuşe, căci se găseau destule în baltă, câte un sac şi am început acţiunea.  Verica m-a învăţat cum să calc prin apă şi cum să merg contra vântului, ca să nu ne simtă vânatul. Păpurişul era înalt şi des, iar din loc în loc erau luminişuri făcute de proiectilele din iarna trecută. Acolo veneau păsările cu bobocii lor. 
                        - Crăiţă, ia seama, mi-a zis verica, când mergi, să te uiţi în sus la vârful păpurişului şi, unde vezi lumină mai multă, acolo e un ochi de apă. Să nu ieşi la lumină! Să stai să-ţi alegi vânatul cu răbdare şi să nu tragi cu puşca, până nu trag eu primul!
Aşa am făcut. Am dat de un ochi de apă şi am stat pe loc să-mi aleg vânatul. Dar nu ştiam ce să aleg, cu toate că Verica îmi spusese să aleg pasărea cea mai mare şi, dacă s-ar fi putut, chiar un răţoi. 
Verica a dat semnalul şi am tras şi eu. Oi fi lovit ceva, n-oi fi lovit... nu ştiu, dar un lucru era clar: toate păsările s-au ascuns în păpuriş. Câteva au venit spre mine, gonite de focul tras de Verica. Am apucat să trag numai două focuri.
                        - Ţin-te, verică, că te mănâncă! îmi zicea Verica făcând băşcălie. 
Totuşi, am împuşcat o raţă, iar pe alta am lovit-o cu patul armei, când s-a năpustit spre mine. Verica împuşcase mai multe şi astfel ne-am întors de la vânătoare cu 15 lişiţe.