CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                             Nu ştiu ce a mai făcut sublocotenentul după aceea, fiindcă a venit agentul şi ne-a adus scrisorile. Vestea, pe care am primit-o eu atunci, a căzut ca un trăsnet pe capul meu. Fratele meu, Marin, care lupta şi el într-un regiment de vânători de gardă, căzuse răpus de un proiectil în luptele de lângă Odessa. Am citit scrisoarea, apoi m-am aşezat într-un colţ, ca să nu mă vadă cineva şi am plâns. 
                    - De ce plângi, măi, Crăiţă? - m-a întrebat fruntaşul Geicu Iordan, care mă văzuse.
                    - Am primit scrisoarea asta, i-am răspuns printre lacrimi.
Fruntaşul a luat scrisoarea, a citit-o şi a început şi el să plângă.
                     - Măi, băieţi! De ce plângeţi, mă? Ce s-a întâmplat, mă?- întreba şi sublocotenentul care, ne primind răspuns, a luat scrisoarea, a citit-o şi ochii i s-au umplut de lacrimi.
                      - Măi, Crăiţă, ăsta e războiul... E dureros că ţi-ai pierdut fratele. Dumnezeu să-l ierte! Şi pe noi ne pândeşte moartea la tot pasul...
Ar fi vrut să-mi spună mai multe, ca să mă ajute să trec mai uşor peste durere, dar un proiectil căzut pe clădirea în care ne aflam, a întrerupt vorbele sublocotenentului. Din fericire, nimeni nu a fost lovit. Am părăsit clădirea în mare grabă, fiindcă tirurile inamice se înteţiseră. Şi, ca să-mi aline durerea, sublocotenentul m-a trimis la "ţine caii", la vreo 4 km în spatele frontului, într-un sat.
                    - Măi, Crăiţă, altfel n-am cum să te ajut, mi-a zis el. Vezi şi tu în ce situaţie ne aflăm. Nici acolo n-o să fii mai bine, dar nu e ca în prima linie. Vezi, ai grijă! Te strecori prin pădurea de salcâmi de lângă Malaia Belosjorka până ajungi la cai!. Hai, succes şi Doamne-ajută!, a mai spus sublocotenentul şi s-a dus să-şi vadă de restul trupei. 
Mie îmi era tare greu să plec de unul singur şi să-i las pe băieţi sub ploaia de gloanţe, dar, poate, aşa era mai bine. 

1-2 octombrie, 1941
                   Păduricea prin care treceam era bătută la milimetru de artileria rusă. Pomii nu mai aveau frunze, nu mai aveau ramuri... Era greu să te strecori, fără să fii lovit. Proiectilele cădeau în urma mea şi o luam la fugă înainte, iar când cădeau în faţă, stam pe loc, până se mai potoleau sau până îşi schimbau direcţia. 
Pe înserat am ajuns la destinaţie teafăr şi nevătămat. N-a trecut mult de când am ajuns eu şi artileria inamică a început să bombardeze satul în care mă aflam cu caii, deoarece acolo era şi comanda diviziei. Au murit atunci: comandantul diviziei, Dănescu Ion, căruia i s-a acordat gradul de general post-mortem, doi ofiţeri de stat major, colonelul Zaharia şi mulţi soldaţi. Şi numărul răniţilor era mare. 
Alături de unităţile de vânători româneşti se mai aflau în sat şi nişte unităţi germane. Am aflat atunci, de la nişte soldaţi germani, care ştiau niţel româneşte, că ar fi căzut Kievul şi toate trupele germane ar veni spre noi. Printre acelea erau şi nişte trupe "SS" cu cap de mort pe bonetă. Erau trupe bine dotate cu motociclete, maşini şi tancuri blindate. Artileria lor era complet motorizată. Nimeni nu mergea pe jos şi nu luau prizonieri, îi împuşcau pe loc. 

3-4 octombrie, 1941
                     Ce-am aflat de la soldaţii germani s-a adeverit. Trupele "SS" au venit, dar nu s-au oprit, ci au trecut direct la atac, ocupând foarte repede Malaia Belosjorka. După victoria trupelor nemţeşti, vânătorii de munte li s-au alăturat şi împreună l-au urmărit pe inamic care bătea în retragere. 
Noi, ceilalţi, am rămas în refacere, timp în care am primit inspecţia unui general de armată. Ţin minte, că ne spălaserăm şi noi cămăşile şi nu au avut timp să se usuce, pentru că am primit ordin de plecare. Am îmbrăcat cămăşile aşa ude, cum erau şi am pornit în urmărirea inamicului. Mulţi inamici ne-au căzut prizonieri, dar şi nouă ne-a venit rândul. Mergeam pe o şosea în câmp deschis, pe la ora zece, când şi-a făcut apariţia aviaţia rusească. Erau 13 avioane de vânătoare care au trecut pe lângă coloana noastră prin partea stângă, lăsându-ne impresia că nu ne-au văzut, ca să apară apoi în spatele coloanei şi să atace în forţă. Rafalele de mitralieră au ridicat un nor gros de praf de pe şoşea, făcându-ne aproape invizibili pentru piloţii ruşi. Ca la un semn, am ieşit de pe şosea de-o parte şi de alta, iar ruşii, păcăliţi de norul de praf, s-au retras, crezând că ne-au nimicit. Habar nu aveau ei, că cele 13 avioane ale lor au rănit doar un soldat şi au omorât un cal.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

27 septembrie, 1941
                    În noaptea de 26 spre 27 septembrie, ne-am retras, mergând pe jos vreo 10km, iar Regimentul 5 Roşiori ne-a luat locul.Dimineaţa ne-am îndreptet spre un alt obiectiv, dar nu fără pierderi, căci inamicul nu ne lăsa în pace deloc. Ne-a luat la bombardat cu aviaţia. 

28 septembrie, 1941
                   Linia vânătorilor de munte a fost ruptă în urma atacului rusesc cu 20 de tancuri. Vânătorii au fost atacaţi din spate şi mulţi dintre ei au căzut prizonieri, alţii au fost răniţi. 
În satul Malaia Belosjorka am mers să umplem golul din linia vânătorilor. Pe drum ne-au interceptat două tancuri inamice, care ne-au rănit doi oameni, unl dintre aceştia fiind fruntaşul Tecşor Petre din Smârdioasa. Au intervenit, însă, tunurile anticar şi au distrus un tanc, iar celălalt s-a retras. 

29-30 septembrie, 1941
                  Am ocupat poziţie la marginea satului Malaia Belosjorka, deoarece în sat era instalat inamicul. Ne aflam într-un loc bine mascat de o perdea de copaci. Dincolo de copaci era iarbă înaltă, cum e ulerul pe la noi. S-au luat toate măsurile de pază şi am reuşit chiar să ne săpăm locaşuri pentru tragere. Comandantul plutonului, Ciuciu Marin, mi-a ordonat să merg cu echipa spre apus, ca să luăm legătura cu o unitate germană, care se afla la vreo 500m.
                 Întâlnirea cu nemţii trebuia să aibă loc undeva, pe un câmp, lângă o clădire, probabil, sediul vreunui colhoz, deoarece era singura clădire din câmp. Nu ştiam cum ne vom descurca cu nemţii, fiindcă niciunul dintre noi nu ştia limba germană. Am început pregătirile de plecare şi sublocotenentul Ciuciu m-a luat de-o parte şi mi-a zis:
                 - Crăiţă, am ordin să merg cu voi la întâlnirea cu nemţii. Eu mai ştiu niţel nemţeşte, aşa că.... ne-om descurca noi!
                 - Înţeles, domn' subl'ent! Noi suntem gata de plecare!
Nu ştiu de ce, dar cu sublocotenentul nostru parcă mă simţeam în siguranţă. Era tânăr, avea numai 21 de ani, cam pirpiriu, dar curajos. 
Am plecat în misiune şi prima imagine, care a părut în faţa ochilor, a fost dezastrul pe care îl făcuseră tancurile ruseşti cu ozi în urmă. Nu se mai alegea nimic: cai, căruţe şi oameni erau striviţi de tancuri. Alimentele şi muniţia zăceau împrăştiate pe câmp. 
                - Măi, băieţi, n-ar fi rău, dacă am aduna şi noi ceva de-ale gurii, căci ne crapă măselele de foame, ne-a zis ofiţerul.
               - Gata, domn' subl'ent, se face! Băi! Ia, toată lumea strânge alimentele astea depe jos.! Hai! Executarea!
Astfel am adunat conserve şi pâine de război pe care le-am depozitat în clădirea de pe câmp. 
Era ora zece. Trebuia să mergem la întâlnirea cu nemţii. Până la locul indicat, am trecut pe lângă un lot cu pepeni, apoi printr-un lan de porumb, la marginea căruia i-am aşteptat pe nemţi.
                - E ora 11:00, a spus sublocotenentul, trebuie să apară şi nemţii.
                - Domn' subl'ent, a zis unul dintre băieţi, se vede o maşină venind spre noi!
                 - Ei sunt,. a concluzionat sublocotentul, privind prin binoclu spre maşină.
Din maşină au coborât doi nemţi. Aceştia au dat mâna cu noi, arătându-se bucuroşi de întâlnire. 
                 - Flancul drept este asigurat de trupele noastre. Aveţi încredere în noi! - le-a spus sublocotenentul pe nemţeşte.
Doar atât a apucat să le spună nemţilor, că unul dintre ei a strigat "Ahtung!" şi au sărit repede în maşină. 
Pe moment n-am înţeles ce-i speriase pe nemţi atât de tare, de-au plecat în grabă, dar ne-am lămurit când am văzut două tancuri ruseşti venind spre noi cu mare viteză. 
                 - Repede, în porumb! - a ordonat sublocotenentul.
Tancurile au trecut pe lângă noi şi s-au luat după maşina nemţilor. După ce a trcut pericolul, ne-am întors la casa de pe câmp şi ne-am înfruptat din alimentele rămase de la ruşi. Şi, ca să nu treacă ziua, fără să facem vreo boacănă şi ştiind că sublocotenentul nostru avusese mai devreme o problemă cu stomacul, ca să-l "vindecăm"i-am dat pepeni să mănânce.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

26 septembrie, 1941
                    Înainte de ivirea zorilor, am pornit la atac, pentru ocuparea comunei Filiberta. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte de ambele părţi. Noi doream să înintăm cu orice preţ, ca să nu fim încercuiţi şi ca să lărgim "punga". Ruşii, la rândul lor, doreau să ne azvârle în Nipru. Aşadar, trupele noastre au forrmat două linii de atac. Eu eram în linia întâi.
Ne-am deplasat călare vreo 15-20 km. Era un "marş forţat", cum îi spuneam noi, un marş de noapte, greu şi obositor. Am ocupat poziţie pentru atac la ora stabilită de comandanţii noştri. 
Spre răsărit, la vreo 400 m, se afla satul Filiberta.Distanţa nu era mare, dar trebuia să trecem pe o miriştie de grâu, ceea ce nu era îmbucurător pentru noi. 
                  La ora stabilită am început atacul, mai întâi cu artileria, iar inamicul, instalat în sat, a ripostat puternic. După artilerie, a venit rândul liniei întâi să iasă la atac. Gloanţele "bâzâiau" pe lângă noi, silindu-ne să înaintăm în salturi. Nu ne convenea deloc acest lucru, pentru că pământul era uscat de secetă, se crăpase şi, ca să ne facem adăpost, trebuia să zgârmăm cu baioneta în pământ şi să scoatem câte o lespede să o aşezăm drept scut. Lopata Lineman nu o puteam folosi. După ce am înaintat vreo 50 m a pornit şi linia a doua la atac. Inamicul ne mitralia cu aviaţia, iar proiectilele de brand cădeau pe lângă noi, imitând fâlfâitul aripilor de porumbel. 
                  Simţind cum se apropia un proiectil, ne-am aruncat la pământ şi am scăpat cu toţii teferi. Sperietura a fost mare, desigur, mai ales pentru moş Bria. 
"Moş" Bria era un sergent, Bria Ion, din Romanaţi, mai mare ca mine cu un an, că era cotingentul 36. Noi îi ziceam moş Bria, fiindcă ni se părea bătrân, deşi avea numai 26 de ani. 
Un proiectil a căzut foarte aproape de capul lui Bria, dar nu a explodat. Bria, speriat tare, mi-a sărit în braţe.
                 - Bine, mă, Bria, de ce fugi, mă, de el? Câta omul de mare eşti tu şi te sperii de un proiectil?
                 - Băi, fratele meu, m-am gândit să-l iau şi să-l arunc mai încolo, dar m-am răzgândit. Mai bine ia, să fug eu la Crăiţă în braţe, zic, să scap de belea!
                 - Păi, eu ce sunt, mă, de-ai sărit în braţele mele? Sunt făcut, cumva, din material blindat  şi nu ştiam?
                - Nu ştiu, mă, dar la tine în braţe parcă nu mi-e frică....
Noi am scăpat uşor, dar alţi camarazi au avut altă soartă. Din cauza exploziilor s-au aprins paiele de grâu dintre cele două linii ale noastre, astfel înât, nu ne mai vedeam om cu om. Şi, vream, nu vream, noi, cei din prima linie, înaintam spre inamic, fiindcă ne împingea focul din spate. În cele din urmă, am ocupat satul, nu fără pierderi însemnate. Cele mai mari pierderi le-a avut linia a doua, căci acolo au căzut cele mai multe proiectile. 
Inamicul nu s-a lăsat mai prejos şi a contraatacat cu toate tipurile de arme din dotare. Colonelul Hristea Ion, precum şi ceilalţi ofiţeri, mergeau printre soldaţi, ca să-i îmbărbăteze. Ei nu se temeau de proiectilele care cădeau pe lângă ei, cel puţin aşa ni se părea nouă. 
                  Două proiectile inamice au făcut victime printre noi:unul a căzut în spatele liniei noastre, ucigând un sergent major şi doi soldaţi de la branduri, altul, chiar lângă echipa mea şi, dintre toţi, eu am rămas neatins. Ceilalţi patru - Gagiu Petre, Izină Ion, Neagoe Marin şi Dulgheru Mihai - au fost răniţi. 
Aşa s-a întâmplat, că am rămas singur. În dreapta, era grupul de comandă al Excadronului 4 din Regimentul nostru. Inamicul ţinea morţiş să înainteze, iar eu, fiind singur, mai trăgeam şi eu câte o rafală de mitralieră, că doar-doar s-or speria şi ne-o lăsa în pace. 
                  La un moment dat am observat un soldat rus chiar în dreapta grupului de comandă, printre nişte mărăcini. Soldatul ducea cu el o bobină cu cablu pentru telefon. Pesemne, venea să întindă firul pentru legăturile telefonice. Dacă îl lăsam, se ducea drept la grupul de comandă. Mă uitam la el cum mergea tiptil. Puteam să-i iau viaţa, dar n-am făcut-o, gândind că şi el e om ca mine şi ca ceilalţi. 
                - Un' te duci, mă? - i-am strigat, când mai avea ţiva paşi până la linia noastră.
Când a auzit vorbă românească atât de aproape, a luat-o la fugă, lăsând bobina cu cablul de telefon. Norocul lui a fost că nu l-au observat cei de la grupul de comandă. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

14-18 septembrie, 1941
                   Artileria noastră a început să bată neîncetat şi a surprins o coloană de 21 de maşini ruseşti. Se vedeau cum ardeau dincolo de Nipru. Nemţii s-au apropiat şi ei cu aviaţia şi astfel s-a strâns cercul în jurul ruşilor, între Bug şi Nipru.
Aviaţia noastră a intrat şi ea în acţiune. Îl bombarda de zor pe inamic, pregătind traversarea Niprului. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. Urma ca noi să ne retragem spre locul în care aveam caii, dar s-a schimbat ordinul şi ne-au dus la Brigada a- VI- a şi ne-au decorat.

19-25 septembrie, 1941
                 În zorii zilei de 19 septembrie, am trecut Niprul pe pod de vase, construit de genişti.Până să se lumineze de ziuă eram deja pe malul de răsărit al Niprului. Acolo era teren mlăştinos, presărat cu multe cadavre, mare parte dintre ele provenind din rândul nemţilor, care făcuseră cap de pod şi au fost loviţi în plin. 
Înaintam cu greu şi cu băgare de seamă, pentru că aveam în faţa noastră un inamic încă puternic. În plus, căzuse bruma, iar noi eram îmbrăcaţi cu haine subţiri şi ne era frig. 
În timpul marşului, grupa mea era ultima din coada plutonului. După noi urma plutonul 3, condus de un sublocotenent în rezervă, Mărculescu. În viaţa civilă Mărculescu era judecător. Discutam deseori cu el despre situaţia în care ne aflam şi observam că era foarte supărat pe cei din ţară, considerându-i fericiţi că sunt acasă. Îi înjura ori de câte ori îşi amintea de ei.
               - Haideţi, domn' subl'ent, nu-i mai înjuraţi atâta! Ce strică ei, săracii? - ziceam eu, dar el se supăra şi mai tare.
               - Păi, cum să nu-i înjur, mă, Crăiţă? Nu te gândeşti, mă, că alde soră-mea dorm acum cu capul pe pernă şi eu tremur aici, între morţii ăştia? Că... parcă noi o să avem o soartă mai bună! Ce? Eu zic că strică ei? Zic şi eu aşa... de supărare. Nu strică ei, săracii! Cine ştie cât s-or gândi la noi...
               - Cine ştie, domn' subl'ent, ce-o mai fi şi cu noi? Numai Dumnezeu ştie! Eh!
Duă o scurtă pauză, Mărculescu m-a provocat iar la discuţie, dar de acesată dată a schimbat registrul.
                - Auzi, mă, Crăiţă, acum să-i lăsăm pe ăia de acasă în plata Domnului!. auzi mă? Eu noaptea după iapa ta mă orientez. Aşa sură cum e ea, parcă e un felinar în noapte...
                - Ha, ha, ha! Domn' subl'ent, nu mai spuneţi! Chiar aşa?
                - Crăiţă, serios îţi spun! Dacă tu greşeşti drumul şi te depărtezi de excadron, rămân toţi încurcaţi.
               - Haideţi, domn' subl'ent...
                - Serios!
Uite-aşa ne mai trecea timpul. Uneori înaintam la trap, alteori la galop, de multe ori ne opream brusc.
               - Ce mai e, mă, Crăiţă şi cu opririle astea?- întreba Mărculescu supărat. 
               - S-a ordonat "trap-marş!", domn' subl'ent - îi răspundeam noi în glumă, pentru că el, fiind rezervist, nu avea pregătirea necesară unui cavalerist şi nici cu orientarea în teren nu sta prea bine, după câte observasem.
Când coloana noastră mai avea puţin şi încheia traversarea Niprului pe podul de vase, ruşii l-au bombardat, distrugând 3 dintre maşinile Regimentului 3 Călăraşi şi ucigând pe câţiva dintre camarazi. 
Aviaţia rusă ne-a atacat de două ori: mai întâi au venit 3 avioane şi ni l-au ucis pe sergentul Pistol de la Regiment, apoi, deşi era un număr mai mare de avioane, nu au făcut nicio pagubă. Ba, mai mult, artileria noastră a doborât 3 dintre ele.        
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                            Dimineaţa, când ne-am trezit, gândul ne era la mâncare. Mai rămăsese carne de la porcul sacrificat pe malul apei şi băieţii au pus tuciul pe foc, chiar pe mal, printre sălcii, la vreo 20m de locul în care dormiserăm. Înainte să ajung şi eu la mica "bucătărie", am făcut puţină ordine în locul în care am dormit. Am scuturat foaia de cort, că avea nisip pe ea şi, când am vrut să o pliez, am înlemnit!. Sub foaie dormise un şarpe, care a devenit agresiv în momentul în care l-am deranjat. L-am luat pe lopată şi l-am aruncat cât colo, dar el venea înapoi şi mai îndârjit. Atunci am luat lopata, l-am "altoit" drept pe mijloc şi l-am terminat. 
Între timp, băieţii făcuseră planul pentru gătit. Mergeau pe rând să pună lemne pe foc şi totul a mers bine, până când tovarăşii ruşi ne-au luat în colimator. Era rândul fruntaşului Neagoe Marin să meargă la cazan să mai pună lemne pe foc. Numai ce a revenit la adăpost şi bucătăria a sărit în aer cu tot cu cazan. Ce e drept, ruşii încercaseră de mai multe ori să ne distrugă bucătăria,dar de data aceasta au reuşit să ne distrugă toată mustăria. 
                       Ce era de făcut? Bucătăria de campanie nu putea ajunge la noi. Era periculos, pentru că ruşii trăgeau încontinuu cu artileria. Numai pe timpul nopţii luam legătura cu bucătăria. Pentru siguranţă, aceasta oprea la aproximativ 1km distanţă, noi fiind aceia care mergeam să luăm alimentele de acolo. Ruşii mai slăbeau tirurile pe la miezul nopţii, dar pericolul nu dispărea definitiv, deoarece aceştia foloseau proiectile-trasor şi paraşute cu rachete luminoase, de luminau ca ziua. Şi, ca să nu fim surprinşi de inamic, am primit ordin de la comandanţi, ca din când în când să golim câte un încărcător de armă spre ostrov. La fel şi artileria. Era un exerciţiu de intimidare a inamicului în cazul în care ar fi întreprins vreo incursiune în liniile noastre. Astfel, crezându-se descoperit, inamicul răspundea la provocări şi aşa am descoperit multe dintre cuiburile de arme automate care pe timpul zilei ar fi fost imposibil să le localizăm. De pildă, o mitralieră cu vreo patru servanţi, ne rănise mulţi oamnei. Brandurile noastre trăgeau pe lângă ea, dar nu reuşeau s-o amuţească. Noaptea, însă, executând acele tiruri- capcană, am observat, nu departe , o grămadă de crăci şi din spatele ei ţâşneau râuri subţiri de scântei. Am localizat-o şi dimineaţa am mers la observatorii de la branduri şi le-am zis să telefoneze la comandanţii lor şi să le spună coordonatele mitralierei, ca să o distrugă. 
                        - Nu se poate, mă, Crăiţă! Nu e nimic acolo! Crăcile alea au fost mereu în faţa noastră şi nu a mişcat nimic pe lângă ele. Nu-ţi dai seama, că 2-3, de când stăm noi aici, tot ar fi ieşit, mă, şi ei să bea apă sau să se ducă şi ei ca omu'....Dar n-am văzut nimic până acum!
N-am cedat. Am insistat, până a înţeles că trebuie să-i informeze pe comandanţii brandurilor despre mitralieră.
                      - Fă, mă, aşa cum îţi spun eu! telefonează la comandant să dea ordin să se tragă măcar un proiectil!
                      - Cum să tragă, mă, Crăiţă? Îi loveşte pe ai noştri....
                      - Lasă, mă, că nu-i loveşte! Ştiu ei să tragă, fără să-i lovească. Tu nu te gândeşti? Ăştia ne ciuruie pe toţi până la urmă!
În cele din urmă, soldatul a telefonat la comandant, iar brandurile au şi intrat în acţiune. Al doilea proiectil a căzut chiar pe grămada de crăci, scoţându-i pe ruşi din luptă.
Cel mai mult ne chinuia setea, iar apă luam dintr-un izvor de pe malul Niprului. Apa era curată, rece, dar mirosea îngrozitor. Cu groază am descoperit că mirosul provenea de la cadavrul unui soldat, căzut în pârâu de câteva zile. Am convenit cu Gheorghe Popescu, cel cu care plecasem după apă, să nu le spunem celorlalţi, ca să nu se îmbolnăvească. În susul izvorului, dincolo de cadavru, apa era foarte bună şi nu mirosea deloc, astfel încât am umplut bidoanele fără teamă.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                   Printre râpele adânci am văzut că se strecura cineva şi, fără să mă uit pe unde calc, am alunecat şi am ajuns pe fundul unei râpe. Într-o secundă m-am ascuns într-o crăpătură din peretele râpei, fiindcă cel pe care-l văzusem mai devreme striga către mine:
                    - Davai! Davai!
Nu am scos niciun cuvânt şi l-am lăsat să se îndepărteze. Dar nu scăpasem definitiv de pericol, deoarece tovarăşii de arme, aflaţi sus, pe mal, trăgeau prin râpe, ca să-i nimicească pe eventualii inamici, care s-ar fi ascuns pe-acolo. 
                    - Nu trageţi, fraţilor, că sunt eu!
                    - Domn' căpitan! Domn' căpitan, e unul de-ai noştri în râpă! Zice să nu tragem! - i-a spus un soldat căpitanului.
                    - Care eşti, mă?- a întrebat căpitanul, privind prin râpă.
                    - Eu, domn' căpitan! Caporal Crăiţă!
                   - Crăiţă, stai pe loc! Aşteaptă, că te luăm noi de-acolo!
Aşa am făcut, cum a zis căpitanul şi, în momentul în care ai noştri au trecut peste râpă, m-au ajutat să ies din ascunzătoare. 
Ne-am continuat înaintarea prin sat, până ne-am întâlnit cu Regimentul 9 Roşiori, apoi am ocupat partea de răsărit a satului, pe malul Niprului. 

10-13 septembrie, 1941
                  În această perioadă am staţionat pe malul Niprului. La vreo 50-60 de metri, în mijlocul apei era un ostrov pe care se instalase inamicul. Acesta era bine camuflat de puzderia de sălcii de pe ostrov. Nebănuind prezenţa inamicului pe acel ostrov, am cercetat împrejurimile în căutare de apă şi mâncare. Astfel, am descoperit un pârâu ce se scurgea din malul Niprului, iar printre sălciile de pe mal am găsit un porc rătăcit. Era un porc mare, de vreo 200 Kg, pe care l-am sacrificat chiar pe malul apei. Până să găsim nişte paie să-l pârlim, sergentu TR-ist, Popescu Ion, pe care noi îl alintam Lică, a încălecat pe porc, făcându-le în necaz ruşilor.
                - Băi, vă mâncăm porcul, băi!- striga el ,ca ruşii să-l audă şi să-l vadă. Şi ruşii, probabil, au văzut şi au auzit, fiindcă imadeiat ne-au mitraliat dinspre ostrov. Din fericire, nu a fost nimeni rănit şi nici porcul n-a avut de suferit.
                 - Ia uite, băi! Le-a părut rău că le-am luat porcul!- a zis Lică dintr-o groapă, în care se ascunsese.
Noi, dac-am văzut aşa, am luat porcul şi l-am dus într-un loc sigur, unde l-am bucăţit şi l-am prăjit într-un cazan mare. Cui îi era foame se ducea la cazan şi lua câtă carne poftea. Numai că, ruşii erau din ce în ce mai supăraţi pe noi şi atacau cu artileria satul şi fostele noastre poziţii, dar noi stam ca iepurele pe strat, pentru că de-acum ştiam că inamicul se ascundea pe ostrov, printre sălcii. 
                   Începuse să se însereze şi inamicul îşi înteţise tirurile asupra noastră. Aşa erau ruşii: când începeau să bată cu artileria, nu se mai opreau. S-ar fi putut ca ruşii să fi fost la curent cu acţiunile noastre şi trebuia să mărim atenţia, aşa cum ne-a avertizat comandantul prin agentul de legătură. Şi avea dreptate, fiindcă ruşii începeau să tragă din ce în ce mai bine. 
Dar, după o zi am aflat care era cheia succesului trupelor inamice: erau ajutate de un bătrânel. Acesta se afla în podul unei case şi de acolo dirija tirurile ruşilor prin semnale luminoase. L-am descoperit la timp pe moş şi s-a schimbat situaţia. 
                   Pe timpul nopţii am stat cu ochii-n patru. Ruşii au încercat să treacă cu bărcile, dar nu au reuşit. Erau aproape de noi şi îi vedeam când încercau să se urce în bărci. Deschideam focul cu tot armamentul din dotare, adică: 24 de mitraliere, branduri şi tunuri. Spre sfârşitul perioadei s-a instalat liniştea. Atacurile artileriei inamice nu mai aveau efect, căci schimbam toate punctele de observaţie şi astfel param toate loviturile inamice la timp.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST( continuare)

                                  Maşinile Regimentului 10 ne-au luat a doua zi şi ne-au dus să sprijinim unităţile de pe malul Niprului, cele care fuseseră surprinse de ruşi în satul Mihailovska. Era vorba despre Divizionul 1 al Regimentului 2 Călăraşi şi Divizionul 1 al Regimentului 4 Roşiori. 
Greşeala s-a făcut la amplasarea trupelor în teren. Era bine ca acestea să fi ocupat poziţie chiar lângă apă. Aşa puteau să vadă ce se întâmplă pe apă şi puteau să ţină sub observaţie şi ostrovul din apropiere, care constituia un bun camuflaj pentru inamic. Trăgătorii noştri, fiind departe de apă nu aveau vizibilitate asupra împrejurimilor din cauza sălciilor care străjuiau malul apei. Inamicii au profitat de această greşeală, au trecut noaptea cu bărcile pe apă şi i-au luat pe ai noştri prin surprindere. Din confruntarea care a urmat, au rezultat mulţi morţi şi răniţi de ambele părţi. Ruşii au ocupat satul, iar ai noştri s-au retras la vreo 300m în afara satului.
                    Am ajuns cu maşinile Regimentului 10 lângă Mihailovska, pe la ora zece. Am debarcat la brigada a-IV-a şi, după ce ne-au lăsat să ne odihni, niţel, am aflat ce misiune aveam de îndeplinit. Trebuia să atacăm satul din două părţi: noi, din partea de nord, iar Regimentul 9 Roşiori, din partea de sud şi urma să ne întâlnim în sat. Ne-am urcat din nou în maşinile Regimentului 10 şi am ajuns la locul stabilit pe la ora zece noaptea. Maşinile s-au strecurat fără zgomot şi inamicul nu ne-a observat. Am coborât din maşini într-o vâlcea şi ne-am adunat în jurul căpitanilor, ca să ne explice cum trebuia să se desfăşoare misiunea de luptă.
                   - Băieţi! Uitaţi, care este planul nostru de luptă: la ora 2:15 vom ataca satul în linie dreaptă. Şi noi, ofiţerii, vom merge în linie cu voi. Nimeni nu are voie să rămână în urmă! cel cate rămâne în urmă va fi împuşcat! Pe noi, dacă ne vedeţi că rămânem în urmă, să ne împuşcaţi pe loc!. Fiţi foarte atenţi! De data aceasta artileria nu mai pregăteşte atacul cinci minute, cum se obişnuia, ci va ataca odată cu noi. De aceea, veţi semnaliza pe timpul înaintării cu rachete albe, astfel încât, artileriştii noştri să nu ne lovească. Sperăm să încheiem atacul fără pierderi, dat fiind faptul că ruşii nu se aşteaptă să fie atacaţi la această oră.
După ce a terminat căpitanul, am spus toţi o rugăciune în gând şi am aşteptat în tăcere ora 2:15, adică ora 3:15 în Rusia.
Noaptea era frumoasă, cu lună plină, fără pic de nor pe cer. Liniştea s-a apart în mii de bucăţi când comandantul a ordonat:
                      - Băieţi! Cu Dumnezeu, înainteeeeee!
                      - Uraaaaaaaaa! - am răspuns noi şi am deschis focul cu tot armamentul din dotare.
Bătea şi artileria, de se cutremura pământul! 
Am înaintat atât de repede, că de-abia au avut timp ruşii să deschidă ochii şi să tragă câteva rafale de mitralieră. 
                      Ajunşi în sat, am incendiat casele acoperite cu trestie. Aveam soldaţi dotaţi cu sticle cu benzină, special pregătite pentru astfel de acţiuni. Atacul a generat haos: foc, bubuituri, ţipete, jale, învălmăşeală şi, printre toate acestea, câte o rachetă albă semnaliza artileriei poziţia noastră. Numai că, artileriştii noştri nu se aşteptaseră ca noi să înaintăm aşa derepede şi nu şi-au reglat tirul. Căpitanul nostru a observat acest lucru şi ne-a oprit niţel în loc, să nu fim distruşi de propria artilerie. După ce artileria şi-a reglat tirurile, am reluat înaintarea, însă mai greu, din cauza terenului accidentat de pe malul Niprului.