CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       A doua zi s-au făcut mari cercetări, fiindcă întâmplarea ajunsese şi la urechile colonelului Hristea.
                      - Lăsaţi, măi, oamenii în pace! Nu vă daţi seama câtă frică au tras ei până le-au mâncat? Să le fie de bine! i-a potolit colonelul. 
Genaralul "Iarnă", însă, a început să-şi arate măiestria. Se apropia Crăciunul şi trebuia să ne facă părtaşii vreunui eveniment, că ăsta era obiceiul ruşilor: să ne strice bucuria sărbătorilor.
În jurul Stalingradului se dădeau deja lupte grele cu inamicul, care începuse să lanseze în luptă trupe bine pregătite şi obişnuite cu temperaturi de - 30 grade Celsius. Acestea erau dotate cu armament modern şi tancuri puternice. 
La noi, deocamdată era linişte. Într-o dimineaţă am ieşit şi eu din cantonament, aşa amărât cum eram şi am mers pe marginea lacului. Am făcut câţiva paşi pe gheaţa subţire şi limpede şi, fiindcă am văzut că nu cedează sub greutatea mea, m-am plimbat mai departe pe lac. Pe sub ghiaţă se vedeau peştii. Am văzut unul mare şi am bătut cu piciorul în ghiaţă, ca să-l fac să înoate spre mal. Când a ajuns aproape de mal, am spart ghiaţa cu tocul cizmei şi l-am prins. Era un peşte cu solzii limpezi, căruia noi îi spuneam lin. Apoi am mai pescuit unul şi am plecat la cantonament, deoarece mi se făcuse frig şi-mi îngheţase mâinile. Pe drum, spre cantonament ,mă gândeam de unde să fac rost de un pic de sare, că aş fi mâncat peşte sărat, dar sarea era mai scumpă decât orice altceva pe acele meleaguri. 
                   - Unde ai prins peştele, mă? mă întrebau băieţii, cărora nu le venea să creadă că în stepă se găseşte peşte şi, mai ales, iarna.
                   - Domn' sergent, merg eu cu dumneavoastră, numai să-mi arătaţi unde este! mi-a zis Ştefan.
Am luat o găleată din pânză, din acelea din care le dam cailor să bea apă  şi am plecat din nou la lac, împreună cu Ştefan.
                   - Uite, Ştefane, cum se prinde peşte! Poate tu prinzi mai mult, că nu eşti bolnav ca mine...
Ştefan s-a pus pe treabă, dar nu gonea peştele spre mal , aşa cum făceam eu, ci spărgea ghiaţa. A intrat apoi cu cizmele în apă, care s-a tulburat, iar lui Ştefan i-a fost uşor să prindă peştele unul după altul. Eu stam pe mal şi ţineam găleata, iar Ştefan îmi arunca peştele. Aşa am prins peşte suficient pentru toată grupa. Dar eu aş fi mâncat o ciorbă de peşte acră su peşte fript, dar de unde să fac rost de sare sau de acreală în stepă? Am încercat la bucătăria excadronului, dar bucătarul mi-a spus că are sare numai cât să pună la ciorba pe care o pregătea pentru trupă.
La bucătăria de campanie se gătea ciorbă de carne cu ştevie conservată. Ar fi fost bună şi aceea, dacă ar fi fost acră. 
                     Deodată m-a străfulgerat un gând: să merg la domn' colonel Hristea, căci ne era ca un părinte adevărat. Acolo am discutat mai întâi cu ordonanţa dumnealui, cu care eram prieten. I-am spus ce mă frământa şi mi-a zis:
                     - Bine, dar până nu-l întreb pe domn' colonel, nu-ţi dau!
                     - Spune-i lu' domn' colonel, că îl rog foarte mult şi că nu vreau pe degeaba, îi dau în schimb peşte proaspăt!
                     - Măi, Crăiţă, tu visezi peşte proaspăt? Boala te-a tâmpit?
                     - Ba, nu visez deloc!De-aia cer sare, ca să sărez peştele. Şi hai mai repede, că trebuie să gătesc peştele!
Bietul băiat nu mai ştia ce să creadă, dar i-a spus, totuşi, colonelului că venisem să cer sare.
                     - Rupe-i şi lui din rezerva noastră! Dar, de unde o fi luat el peşte acum, iarna, în mijlocul stepei? Sau glumeşte?
                    - Nu ştiu, domn' colonel, dar zicea că e proaspăt. O fi visat peşte şi ne duce cu gălăgia, ca să-i dăm sare, a zis ordonanţa. 
                    - Nu putem afla adevărul, decât dacă îi dăm sare, căci, aşa cum a promis, trebuie să aducă peştele!
Ordonanţa mi-a promis că îmi dă sarea când vin cu peştele şi am plecat la cantonament. Am luat vreo 3-4 kg de peşte, le-am dus colonelului şi mi-a dat o mână de sare. 
În timp ce mă aflam la domn' colonel, la cantonament au venit şi soldaţii plecaţi în concediu. Printre ei se afla şi Oanţă Ilie, un consătean, care mi-a adus şi mie câte ceva de pe-acasă: o sticlă de rachiu şi nişte sare de lămâie.Am luat doi peşti, i-am sărat şi i-am aşezat pe o sobă, ca să se usuce, iar pe ceilalţi i-am făcut ciorbă în care am adăugat şi ştevie. A mâncat toată grupa ciorbă de peşte pe săturate. A doua zi am mâncat şi peştele sărat şi mi-a trecut boala. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

                      Era prin luna septembrie şi erau nişte zile frumoase, pe care ruşii doreau să le strice aruncând fluturaşi de hârtie din avioane în care ne "sfătuiau" să ne predăm. Şi mai ziceau acolo, că sunt în aşteptarea unui general foarte dibaci, căruia îi spuneau "generalul Iarnă". Noi ne întrebam ce general o mai şi ăsta?
După cele două zile de odihnă, am plecat spre nord, la Krasnodar, un oraş care fusese bombardat intens. Ne-am îmbarcat în tren, împreună cu caii şi am pornit spre răsărit prin stepă. Am debarcat în mijlocul stepei, în penultima gară, gara Ţmilinskaia, înaintea Gării fără nume, după care trenul nu-şi mai continua drumul.
                     Regimentul nostru a început imediat înaintarea prin stepă, deplasându-se spre dreapta, spre şoseaua care traversa stepa de la Caucaz la Astrahan, la gurile Volgăi. Satele erau rare, cu populaţie mongolă. Locuitorii se ocupau mai mult cu creşterea animalelor.Aveau multe oi, vaci, cai şi cămile. Mâncau numai carne, dar mai mult crudă. Pentru foc întrebuinţau tor-ul, făcut din bălegar, pe care îl păstrau acoperit cu lâna oilor.
                     - Băieţi, aveţi mare grijă atunci când mergeţi în misiune de patrulare, căci putem fi atacaţi în orice moment. Acum nu mai e front închegat şi fiecare unitate lucrează pe cont propriu. Deci, aveţi grijă, că inamicul poate să apară şi din furcoaiele alea de fân aflate la tot pasul! ne-a avertizat comandantul.
Într-adevăr, aşa era, căci aflasem că nişte unităţi au fost surprinse de tancurile ruseşti care se ascunseseră în nişte căpiţe cu fân.
De aceea, când îmi venea rândul să plec în avantgardă, eram foarte atent şi le spuneam soldaţilor că atunci când ajung aproape de cîpiţele de fân să facă o "minciună", ca să vedem dacă se ascunde cineva acolo. Şi aşa am mers mult timp prin stepă, dar nu ne-am întâlnit cu inamicul. Alte unităţi nu au avut norocul nostru, fiind surprinse de inamic, ca de pildă, o unitate de artilerie, căreia cazacii i-au produs multe pierderi în oameni şi cai.
                        Pe la începutul lunii decembrie am staţionat în comuna Azimeta(?). Până acolo trecusem prin mai multe sate cu case din piei de animale, care semănau cu nişte corturi rotunde. Când am ajuns în sat, plutonul nostru a cantonat într-o clădire, ce părea a fi o şcoală. Tot acolo au cantonat Excadronul 4, precum şi comanda regimentului. A doua zi trebuia să ocupăm poziţie de apărare. Am înconjurat satul, neavând o poziţie frontală, deoarece ne aflam în dispozitiv inamic la 20km de Astrahan, după cum fusesem informaţi. Satul nu era mare şi nu avea mai mult de 150 de case. Era înconjurat de un lac cu apă mică şi trestie multă.
                       Eu, fiind puţin bolnav, am rămas în cantonament. Stam culcat pe un pat din paie şi, pe la ora zece, m-am pomenit cu fruntaşul Baloşean Ştefan, care a adus nişte gâşte, deja tăiate.
                       - Domn' sergent, m-a trimis domn' sergent Nebunu cu gâştele astea să le ascundeţi aici, în paie, până diseară!
                       - De unde ai luat, mă, gâştele?
                       - Le-am prins pe lac, domn' sergent! Ce le-or da ăştia să mănânce că nu vedeţi ce grase sunt?
Am luat gâştele şi le-am pus în paie sun cap. Aşa bolnav cum  eram, mi-era şi silă să mă uit la ele. 
Nu a trecut nicio jumătate de ceas de când a plecat Ştefan şi afară era mare gălăgie. Nu m-am ridicat din pat să văd ce e. Deodată, uşa s-a deschis şi a intrat subofiţerul Stănică însoţit de doi soldaţi.
                        - Ce ai Crăiţă? m-a întrebat el, văzându-mă că stau culcat.
                        - Sunt cam bolnav, domn' subofiţer...
                        - Aha! Dar, ia zi, n-ai văzut pe cineva cu nişte gâşte?
                       - N-am văzut, domn' subofiţer, că eu nu m-am ridicat din pat de azi dimineaţă...
Ce era să-i spun? Bănuiam eu de unde erau gâştele, dar... Mai ştiam şi că stănică era responsabil cu popota ofiţerilor. Dacă îi spuneam cine a furat gâştele, Ştefan ar fi primit o sută de trăgătoare la spate.Ştefan ştia, cum ştiam şi noi toţi, că cei de la popotă transportau cu căruţa nişte cuşti cu gâşte şi cu găini. Când poposeam în vreun sat, gâştelor li se dădea drumul pe lac, iar seara se întorceau singure în cuşcă. Deci, Ştefan furase gâştele de la popota ofiţerilor. Seara, când s-au întors băieţii şi au auzit că am fost cercetat din cauza gâştelor, au rămas surprinşi, pentru că nici lor nu le-a trecut prin minte că alea erau gâşte de la popota ofiţerilor. Niciunul n-a mai îndrăznit  să puna mâna pe gâşte, deşi aveau poftă să le mănânce fripte. Le-au luat noaptea şi le-au aruncat în lac, dar povestea nu s-a terminat aşa.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                      A venit domn' căpitan Dobrescu, l-am salutat ostăşeşte, iar dumnealui m-a întrebat cum am călătorit până aici.
                      - Domn' căpitan, să trăiţi! Cei de la centrul de informaţii m-au încurcat rău de tot! Mă trimiteau în Caucaz pe la Rostov, dar eu am zis s-o iau prin Crimeea, că ştiam locul şi, dacă nu găseam regimentul acolo, treceam în Taman pe la Kerci, că era mai de-a dreptul...
                      - Domnule căpitan, a intervenit majurul, Crăiţă a întârziat, dar s-a descurcat la întoarcere, spre deosebire de ceilalţi din seria cu care a plecat în concediu. Mai sunt încă cinci soldaţi care nu au revenit din permisie, dar... după cum spune Crăiţă că au fost îndrumaţi să meargă în Caucaz pe la Rostov, înseamnă că nu vor ajunge aici nici peste o săptămână.
                    - Bun! Crăiţă, te duci la pluton şi-ţi vezi de treabă, fiindcă peste vreo două zile ne vom deplasa spre Strâmtoarea Kerci! mi-a ordonat căpitanul. 
"Bogdaproste!" mi-am zis în gând, că am scăpat ieftin şi nici n-am mai "beneficiat" de suta de trăgătoare la spate.
Revenind la pluton, n-am mai găsit grupa mea, cea pe care o lăsasem când am plecat. Se reorganizase plutonul, iar soldaţii din grupa mea fuseseră împrăştiaţi pe la alte grupe şi pe la branduri. 
Eu am rămas şef de echipă la grupa nr. 3, iar comandant de grupă era sergentul Nebunu Alexandru. 
                       După două zile am început deplasarea spre Kerci. Am parcurs distanţa Feodosia- Kerci în două săptămâni. Prin strâmtoare se înainta anevoios cu nişte bacuri germane. Erau multe trupe din diviziile româneşti de infanterie, precum şi multe trupe germane, care îşi aşteptau rândul să treacă cu bacul. 
Noi, cavaleriştii, eram ultimii la rând, deoarece atât noi, cât şi artileria călăreaţă sau Regimentul 4 Roşiori, aveam mulţi cai şi îngreunau deplasarea. Numai Regimentul 3 Călăraşi era motorizat. 
                      Din cauza aglomerării de trupe şi a lipsei apei potabile ( beam apă din barajele pentru colectarea apei de ploaie şi a celei provenite din topirea zăpezilor), a izbucnit o epidemie de hepatită printre noi, care a cuprins întreaga divizie. Cu toate acestea, numai câţiva soldaţi au fost internaţi, deoarece hepatita evolua într-o formă uşoară. În 2-3 zile am scăpat de hepatită tratându-ne cu cartofi copţi şi pâine prăjită. 
Când a venit rândul diviziei noastre să treacă cu bacul, mi s-au dat în subordine 13 soldaţi cu care am plecat la Kerci, în port, ca să ajutăm la îmbarcarea trupelor pe bacuri. Am stat acolo mai mult de o săptămână. De bine, era bine, căci nu mai aveam caii, iar la îmbarcare făceam cu rândul câte doi soldaţi pe zi. Eram cam de capul nostru, dar mirosea cumplit a război, căci ruşii nu se lăsau deloc. Bombardau ziua şi noaptea, iar bacurile erau deseori în pericol de a fi lovite de minele lansate de inamic. 
                       În timpul unui bombardament au murit mulţi soldaţi şi ofiţeri, printre ei aflându-se colonelul Klauss, comandantul Regimentului 4 Roşiori şi locţiitorul comandantului diviziei.
Cât am stat la Kerci, am trecut de trei ori cu bacul spre Taman şi înapoi, fără să păţesc ceva, deşi ruşii nu ne dădeau pace. 
În Taman era vărul meu, Crăiţă Pandele şi consătenii Micu Pandele şi Nuţă Ion, care făceau parte dintr-un regiment de pionieri şi erau în pază.
A venit şi rândul regimentului nostru să treacă cu bacul. A tercut cu bine, fără nicio pierdere, dar cu o mică întârziere datorată pescuirii minelor lansate de ruşi pe timpul nopţii. 
Am ajuns la Taman şi de acolo am început înaintarea spre Caucaz. În partea dreaptă, spre portul Novosisk, se auzeau tiruri de artilerie şi de mitraliere. Probabil, se dădeau lupte între ruşi şi regimentele de roşiori ale Diviziei a-VI- a.
                     Am trecut spre comuna Slavianskaia şi am descoperit acolo un cimitir în care erau îngropaţi şi ostaşi din regimentele noatre de roşiori. Mare mi-a fost mâhnirea când, printre mormintele alea, am dat peste cele ale unor consăteni, Putineanu Iordan şi  Cristea Florea. Mormintele lor erau în primul rând.
Am continuat înaintarea, dar nu spre Caucaz, ci spre nord, la Marea de Azov, cât mai departe de frontul din Caucaz. Trebuia să ocolim o zonă periculoasă şi, de dimineaţă şi până la ora patru după-amiază, am tras o goană fără oprire numai la trap. Nu ar fi fost atât de greu, căci mai avusesem noi parte de astfel de marşuri forţate, dar pe timpul deplasării nu ne-a slăbit ploaia deloc. Cizmele erau pline cu apă, iar foile de cort nu mai făceau faţă stropilor mari şi grei de ploaie. Caii erau atât de obosiţi, încât se împleticeau, iar câte unul cădea cu călăreţul grămadă. Era mult până cădea unul din faţă, că urmau alţi 2-3 peste el. 
Cu chiu cu vai, am trecut de zona periculoasă şi ne-am oprit. Ca prin minune, ploaia s-a oprit şi ea şi a ieşit soarele. Până seara ni s-au uscat şi hainele. 
Am rămas acolo vreo două zile, ca să ne odihnim şi noi şi caii, căci de la trecerea în Taman şi până aici nu ne odihnisem deloc. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    Am ajuns la Tiraspol şi m-am dus direct la magazie să-mi recuperez arma, care şedea singură ca o domnişoară cu lista de inventar a armelor agăţată de ţeavă. Deci, niciun soldat din seria celor cu care olecasem în permisie, n-a fost mai puturos ca mine. Toţi se întorseseră pe front la data stabilită.
Am luat arma şi m-am îndreptat spre centrul de informaţii, ca să întreb unde aş putea găsi unitatea mea. Acolo, mi s-a spus că o parte din Divizia 8 Cavalerie ar fi trecut în Taman spre Caucaz, pe râul Kuban, iar Regimentul 2 Călăraşi ar fi fost în Taman sau în Crimeea. Până la urmă m-au sfătuit să o iau pe la Dnepropetrovsk şi să merg prin Odessa, apoi să trec Bugul pe la Nicolaevka, să ajung peste Nipru, la gurile Crimeei.
Am plecat spre Odessa şi, ajungând acolo, am rămas o zi în oraş, până s-a format un convoi de soldaţi şi ni s-au pus la dispoziţie mijloace de transport, care să ne ducă pe front, la unităţile noastre.
                     Am plecat şi din Odessa, am trecut Bugul şi Niprul şi am rămas în Perekop. Acolo, ca şi în Tiraspol, am mers la centrul de informaţii, mi-am luat hrană rece pentru câteva zile, iar despre unitatea mea nu am aflat nimic concret. Nimeni nu ştia să-mi spună dacă regimentul nostru mai era în Crimeea, în schimb, toţi se pricepeau să-mi spună pe unde ar trebui s-o iau ca să ajung pe front. De data aceasta  mi s-a spus să merg la Rostov pe Don, de acolo s-o iau spre Caucaz la Taman, unde, ziceau ei, s-ar putea să întâlnesc unităţi din divizia mea. 
Traseul mi se părea necunoscut şi de aceea nu l-am urmat, ci m-am hotărât să merg în Crimeea, deoarece o cunoşteam bine. 
                      Am luat trenul spre Djankoi şi de acolo, alt tren spre capitala Crimeei, oraşul Simferopol. 
De la Simferopol am plecat spre Feodosia, deoarece acolo lăsasem unitatea când am plecat în permisie. Am ajuns la Feodosia după 7-8 zile de când am plecat de-acasă. Norocul meu a fost că Regimentul nostru nu trecuse în Caucaz, iar comanda acestuia era tot la Feodosia. 
Excadronul 4 ( al nostru) era cantonat într-o livadă de meri de toată frumuseţea. Se săturaseră şi oamenii, dar şi caii de-atâtea mere. 
                       "Ei, acu-i acu! Ce te faci, domn' sergent Crăiţă Stan, căci ai o întârziere de 15-16 zile? Eşti numai bun de dat dezertor!" îmi ziceam în gând când mă apropiam de unitate. 
Înainte să ajung la comanda excadronului, am zis că e mai bine să merg mai întâi la pluton, ca să văd cum stau lucrurile. Aşa am aflat că din cei  8 soldaţi, care plecaseră în concediu odată cu mine, reveniseră la unitate numai doi şi cu mine trei. Ceilalţi cinci întârziaseră şi ei câte 7-8 zile. 
Toate bune şi frumoase, dar eu trebuia să dau ochii cu comandanţii şi nu ştiam cum vor reacţiona.   Pe de o parte, tot eu mă încurajam, că domnul colonel Hristea, domn' maior Stoian şi domn' căpitan Dobrescu mă cunoşteau ca pe un cal breaz şi nu ar fi trebuit să-mi fac griji. Dar îmi era ruşine să dau ochii cu dumnealor şi mi-era teamă c-or să-şi schimbe părerea despre mine. De comandantul plutonului nu mă temeam, că era tare de treabă, la fel domn' locotenent Bălteşiu.
Răul cel mare rămânea, însă, la cancelaria excadronului. Şi acolo , însă,mă cunoşteau toţi furierii şi chiar şi domn' majur Predescu Mihail, dar el... ca majurul! De multe ori ne certa, ne înjura, că-l supăram mereu, dar avea dreptate.
Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am prezentat la cancelaria excadronului, numai după ce am golit raniţa şi am oprit o sticlă cu rachiu de pe meleaguri teleormănene, căci şi domn' majur era din Teleorman, de la Turnu Măgurele. Când m-a văzut, m-a luat în focuri:
                  - Bine, mă, Crăiţă, acum se vine? Să ştii că te-am dat dezertor! Să te judece Curtea Marţială, dar până atunci primeşti o sută de trăgătoare la partea moale a corpului, să te saturi să mai întârzii altă dată!
                   - Domn' majur, acu' ce să fac, dacă ăia de la centrul de informaţii m-au încurcat?
                   - Stai pe-aproape, până vine domnul căpitan, ca să vedem ce hotărăşte şi dumnealui! mi-a zis majurul.
Eu, dac-am auzit aşa, am prins niţel curaj şi i-am zis:
                   - Domn' majur, acu' ce-oi păţi, oi păţi! Am adus din ţară o sticlă de rachiu de Teleorman...
                   - Aşa! Şi ce faci cu ea? s-a făcut majurul că nu pricepe.
                   - Păi... Cum ce fac? Pentru dumneavoastră am adus-o, ca să vă amintiţi de plaiurile judeţului...
                   - Măi Crăiţă! Nu te-ai schimbat deloc, mă? Tot aşa pus pe şotii ai rămas! Ia, să vedem ce e de capul ei!
Am deschis sticla şi domn' majur a tras o duşcă pe gât.
                   - E bună, mă, Crăiţă, dar cum ai ajuns cu ea aici, fără să spargi sticla?
                   - I-am purtat mare grijă, domn' majur...
                   - Hai, opreşte-ţi şi tu din ea, nu-mi da mie toată sticla!
                   - Nu, domn' majur, că eu am mai băut acasă. Pentru dumneavoastră am adus-o.
                   - Bine, mă! Stai pe-aici, că trebuie să vină şi domnul căpitan!
       

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    Concediul era pe sfârşite. Din cele 25 de zile, 14 dintre ele le-am pierdut cu drumul. Dar eu m-am hotărât să stau acasă exact 25 de zile. Punând la socoteală şi zilele pierdute pe drum, lipseam de pe front 39 de zile în total. 
Ei şi? Ce, dacă întârziam 14 zile? Chiar şi dezertor să m-o fi dat, nu regretam. Ori că mă duceam în prima linie, ori că mă duceam la puşcărie îmi era totuna! În puşcărie îmi dădeau nişte ani de pedeapsă şi veneam acasă, dar în prima linie nu eram sigur de viaţă.
Cele 39 de zile au trecut repede şi trebuia să mă întorc pe front. Cu greu m-am despărţit de cei de-acasă şi cu durere în suflet pentru ceea ce văzusem în sat, pentru dispreţul cu care eram trataţi noi, cei de pe front.
Am luat trenul din gara Smârdioasa şi am pornit spre Bucureşti. În tren era mare aglomeraţie: civili supăraţi, care mergeau să-şi viziteze răniţii prin spitale, afacerişti dar şi mulţi pungaşi. 
                      Am ajuns la Bucureşti şi am rămas acolo o zi, ca să mai stau puţin cu Nicolae şi cu familia Wais. 
                      - Stane, ascultă-mă pe mine, zicea domnul Wais, Germania pierde războiul. Românii sunt acum între ciocan şi nicovală. Ce? Nu crezi?
                       - Domnu' Wais, din câte am văzut eu cum mergea frontul, parcă n-aş crede ceea ce-mi spuneţi....
                    - Lasă, că o să te convingi tu curând!.
Din Bucureşti am luat trenul direct spre Odessa. Cât am călătorit cu trenul, am văzut oameni care petreceau fără nicio grijă. Am văzut şi un tren cu vagoane pentru animale, care transporta familii întregi de ţigani spoitori şi costorari şi am rămas tare mâhnit. Erau morţi de foame şi de sete. Când ajungeau în gară, săreau din vagoane şi căutau apă, că le mureau copiii de sete. Dar nu aveau voie să se apropie de peron şi, din această cauză, trenul oprea mai departe de gară, lângă gura de apă din care se alimentau locomotivele. Acolo întâmpinau alte obstacole, fiindcă li se dădea apă cu jetul puternic, aşa cum se proceda la alimentarea locomotivelor. Cei care aveau vreo găleată cu ei se descurcau mai bine, dar cei care aveau sticle sau cei care nu aveau niciun vas, sufereau foarte mult de sete. 
Jandarmii nu le dădeau prea mult timp pentru apă de teamă să nu depăşească zona de restricţie. Cel care avea curajul să depăşească acea zonă, era bătut crunt, iar, dacă vreunul încerca să fugă, era împuşcat. 
Printre ţiganii din vagoane erau câteva figuri cunoscute, căci erau din Alexandria şi chiar din Beiu.  Erau deportaţi în Trasnistria, la Bug, din ordinul lui Antonescu.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Ajungând la Beiu, totul mi se părea pe dos, fiindcă nu-i mai vedeam pe prietenii din copilărie. Toţi erau pe front. Părinţii, soţiile, copiii şi fraţii celor plecaţi, mă opreau să mă întrebe despre soarta lor. Unii, deşi primiseră înştiinţare despre moartea celor dragi pe front, veneau şi mă întrebau cu lacrimi în ochi despre ei, sperând că vestea morţii nu era adevărată. Până să ajung acasă se si dusese vestea că am venit de pe front.
În mijlocul uliţei m-au întâmpinat două fetiţe, una de vreo 2 ani, cealaltă de 6 ani. Nu le-am luat în seamă, fiindcă nu le-am cunoscut. Nici ele nu mă cunoşteau şi de aceea nici nu îndrăzneau să se apropie de mine. 
                    - Mă, Stane! Nu vezi, mă, că fata ta şi soră-ta se ţin după tine? m-a întrebat baba Maria, vecina noastră.
Privind cu atenţie spre cele două fetiţe, am recunoscut-o pe soră-mea, Petra. Pe fiica mea, însă, o lăsasem în faşă când am plecat pe front şi nu credeam că a crescut atât de repede. În poartă mă aşteptau fraţii, părinţii şi soţia. Toţi aveau lacrimi în ochi. Mama şi tata erau tare îndureraţi pentru moartea fratelui mai mare, dar, în acelaşi timp, se bucurau că mă vedeau în viaţă.
Cât am stat în concediu am văzut ce se mai petrecea prin sat, care era condus de un primar bogat, alături de o şleahtă de teapa lui şi de jandarm.Primarul spunea că toţi aceia îl ajutau în muncă. Dar "munca" lor nu era în folosul comunei, ci în folosul personal. 
Funcţionarii primăriei "munceau" de zor să strângă vacile şi caii din sat pentru front, dar nu de la cei avuţi, ci tot de la cei sărmani, care mai aveau şi câte un membru al familiei pe front. 
                   - Păi, ăia de pe front trebuie ţinuţi cu cheltuială! le spunea primarul celor cărora le lua vaca sau calul din bătătură.
Chiar şi părinţii mei, care aveau trei copii pe front, au fost obligaţi să dea o vacă şi doi cai. Dar unii, de pildă Alexandru şi Anghel Petcu, care aveau moară, 30 ha de pământ, oi, cai şi vaci, erau scutiţi de obligaţiile pentru front. Şi mulţi alţii ca ei. 
                   - Dacă dăm caii la rechiziţie, nu mai avem cu ce să muncim pământul, motivau ei de fiecare dată când erau întrebaţi de ce nu dau nimic pentru front ca toţi ceilalţi. 
Ei erau mobilizaţi acasă, pentru că aveau destul loc pe care să semene bumbac şi o buruiană căreia i se spunea "cauciuc". Cine cultiva aceste plante sau avea tractor, moară ori presă de ulei, era mobilizat  în sat.  Pe lângă ei mai rămâneau în sat oamenii care deserveau utilajele, ciobanii, care le păşteau oile şi mulţi alţi servitori. 
Dar aceşti "angajaţi" nu mai proveneau din rândul celor săraci, ci erau chiar copiii proprietarilor şi rudele lor apropiate.
Soţia îmi povestea cum într-o zi, întâlnindu-se la şosea cu nişte vecine, care plângeau din cauza unor veşti venite de pe front, au văzut-o pe cucoana Tinca, nevasta lui Alexandru Petcu. Cucoana Tinca venea de la moară şi se îndrepta spre casă. 
                  - De ce plângeţi, femeilor, că oamenii voştri s-au dus să apere ţara! le-a zis ea femeilor.
                  - Deh,  cucoană Tinco! Pe tine nu te trece plânsul, că nu ai pe nimeni pe front, i-a zis una dintre femei, zici că oamenii noştri s-au dus să apere ţara? Dar ai voştri n-au ţară de apărat? Că aveţi moară şi o grămadă de pământ! Cine vi le apără? Ai noştri ce apără? Apără sărăcia care e pe capul nostru!
                 - Ia, uite! A ajuns o sărăcie ca tine să-mi întoarcă mie vorba! a zis cucoana Tinca şi a plecat supărată foc pentru îndrăzneala femeii. 
De atunci, de câte ori trecea pe şosea şi vedea un grup de femei, îl ocolea şi nici nu le mai saluta.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    Am ajuns în dreptul atelierului de croitorie în care lucra fratele meu. Ca de obicei, domnul Wais, atunci un bătrânel de 70 de ani, lucra lângă fereastră.
                     - Nicolae! Nicolae! A venit frăţiorul tău! striga domnul Wais, care mă recunoscuse înainte să pun mâna pe clanţa uşii de la intrare.
A venit repede la mine, m-a îmbrăţişat şi m-a condus în atelier.
                     - Rebeca, uite cine a venit! Fratele lui Nicolae!
Cucoana Rebeca, după cum avea obiceiul, m-a poftit la masă şi m-a servit cu un ceai cu lămâie.
                    - Hai, serveşte un ceai, până pregătesc masa! m-a îmbiat cucoana Rebeca.
Drept să spun, un ceai ca acela nu mai băusem de doi ani de zile. 
Într-o jumătate de oră a fost gata şi masa. Era prima masă servită în ţară, după doi ani, iar mâncarea a fost delicioasă, aşa cum numai cucoana Rebeca ştia să o pregătească.
După masă au început discuţiile pe diverse teme, dar mai ales despre situaţia în care se afla ţara atunci. Cei doi bătrânei se întreceau care dintre ei să-mi spună mai multe noutăţi. Când venea vorba despre politică, domnul Wais o certa pe soţie.
                    - Da' taci tu, că nu e aşa! îi zicea el, apoi către mine, Stane, ea nu ştie mai multe decât mine, ascultă ce-ţi spun eu!
                    - Da, tu ştii multe, iar eu nu, că sunt mai proastă! Sunt proastă, că-ţi fac mâncare şi-ţi spăl hainele, îi reproşa cucoana Rebeca. 
Eu nu puteam să judec pe niciunul dintre ei, ci voiam doar să treg nişte învăţăminte din acele discuţii, pe care nu avusesem norocul să le aud în altă parte.
Nicolae făcuse ucenicie trei ani, apoi lucrase vreo cinci. Deci, de vreo opt ani Nicolae se afla la acea familie de evrei, timp în care primise şi o bună educaţie. 
De câte ori treceam pe la ei şi purtam discuţii, Nicolae râdea pe sub mustăţi, fiindcă ştia că se vor ciondăni şi că îl vor lua drept martor pentru ceea ce afirmau. Nu trecea mult timp şi îl auzeai pe domnul Wais zicând:
                    - Stane, să-ţi spună şi Nicolae, dacă nu e adevărat ce-ţi spun eu!
Din discuţii, am aflat că cei doi soţi au venit în România când erau foarte tineri. Aveau un singur copil, o fată, care plecase în Canada la o mătuşă, împreună cu soţul şi cu fetiţa, iar băiatul a rămas în ţară, deoarece nu putea pleca din ţară înainte de satisfacerea stagiului militar. Domnul Wais şi cucoana Rebeca intenţionau să plece şi ei din ţară, deşi erau la o vârstă înaintată. Doreau să călătorească în Palestina, unde cumpăraseră o casă într-un oraş de-acolo. Cumpăraseră şi strada pe care urmau să locuiască, dar fără să o vadă, ci doar uitându-se pe hartă. Erau bine informaţi despre ceea ce se petrecea pe glob. Ştiau ce se petrecuse în primul război mondial, dar şi despre soarta celui de-al doilea război mondial.
                   - Nu cred că Rusia mai rezistă mult, domnu Wais. Păi, după cum am mers noi, din victorie în victorie, până în Crimeea şi după cum înaintează trupele noastre spre Caucaz, nu mai are multe zile Rusia, îi spuneam eu.
                   - Ba, din contră! Germania şi ţările aliate vor pierde războiul.
                   - Nu sunt de acord cu dumneata, domnu' Wais! Până în vara lui ' 42, am văzut la nemţi o arnată puternică...
                   - Da, dar Rusia, fiind aliată cu America, Anglia şi Franţa, va primi din partea Americii ajutoare atât în armament superior, cât şi pentru flotă. Pe când nemţii n-au de unde să mai primească ajutor. Şi, fii atent! Dacă Stalingradul nu cedează până în iarnă şi apucă să intre în anul 1943, nu va mai fi ocupat niciodată! La iarnă, voi nu ve-ţi putea rezista, fiindcă acolo sunt ierni aspre. Ruşii vor aduce trupe formate din siberieni, obişnuiţi cu temperaturile scăzute.
Domnul Wais mai mi-a spus şi alte lucruri, care s-au adeverit întru totul. Mi-a povestit şi despre Napoleon al Franţei, cum a pierdut războiul cu ruşii din cauza frigului şi a foametei. 
Eu nu eram de acord cu tot ce-mi spunea domnul Wais, dar nu-l contraziceam, ca să nu se supere fratele meu, care a rămas la familia Wais până la încorporare. 
Pe cucoana Rebeca n-am mai întâlnit-o după război. Fiind bătrână, s-a prăpădit în '43. Domnul Wais a plecat în '46 în Palestina cu vaporul. El îl rugase pe Nicolae să ia în primire atelierul şi toate lucrurile care rămâneau în casă. Nicolae a refuzat oferta domnului Wais, fiindcă nu avea niciun rost. El era căsătorit la noi în sat şi intenţiona să se întoarcă acasă. I-a sugerat, însă, domnului Wais să vândă tot şi apoi să plece în Palestina. Bătrân şi foarte slăbit, cum era, nu ştiu dacă domnul Wais a rezistat călătoriei până în Palestina.