CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

    19 iulie, 1941
                  În zorii zilei am trecut Nistrul pe pontoane. Vânătorii de munte şi regimentele de nemţi au făcut cap de pod şi au avut multe pierderi. Artileria noastră trăgea neîncetat asupra cazematelor sovietice, dar acelea rezistau foarte bine. Erau construite numai din beton şi aveau câte trei creneluri dispuse pe trei laturi. La fiecare crenel era câte o mitralieră şi fiecare dintre ele trăgea într-o direcţie. Astfel se executa foc încrucişat între cazemate, încât cu greu se putea înainta printre ele. 
Cazematele mai erau împrejmuite şi cu un gard din sârmă subţire. Şi, fiindcă nu puteam înainta decât târându-ne, sârma ni se agăţa de centură şi de nasturii tunicii, îngreunându-ne şi mai mult înaintarea.
Dar cazematele trebuiau ocupate cu orice preţ. Pentru aceasta aveam nevoie de un plan. Aşadar, am întrerupt înaintarea să facem planul de bătaie şi ne-au surprins avioanele de bombardament ale ruşilor, "pline de icre", cum le spuneam noi. Avioanele au greşit ţinta, iar bombele au căzut la 150 -200m în urma noastră.  Pontonierii au fost loviţi în plin şi au murit atunci vreo 300 dintre ei. În cele din urmă, planul de atac a fost întocmit: unul dintre căpitani, al cărui nume nu l-am reţinut, a avansat ideea de a trece un tun anticar cu barca printr-un loc ferit de privirile inamice şi să tragem cu el chiar prin crenelurile cazematelor. Ideea a fost excelentă. 
                   Ruşii au mai slăbit tirurile, astfel încât am reluat înaintarea, dar fără să ne mai târâm pe jos. 
Ajunşi la cazemate, am aruncat câte o grenadă prin creneluri. Aşa am cucerit primul rând de cazemate. Celelalte rânduri ( unii spuneau că ar fi fost  vreo nouă) nu au opus rezistenţă, iar soldaţii ruşi s-au predat fără luptă. 

20 - 21 iulie, 1941
                     Noaptea dintre 20 şi 21 iulie am petrecut-o pe poziţii, între cazemate. Prima rezistenţă de pe Nistru fusese înlăturată. Ni s-au adus caii din urmă şi am început urmărirea inamicului.
Dimineaţa eram deja pe teritoriul inamic şi teama ne încerca din nou, văzând numărul mare de morţi şi de răniţi. 
Era o căldură teribilă, iar cadavrele zăceau alături de efectele militare şi de armamentul părăsit în grabă pe câmp. Miroseau îngrozitor. Treceam printre ele, urmărind inamicul prin Ucraina, dar urmărirea nu era deloc uşoară. Pentru a afla unde se ascundea inamicul şi când puteam să-l surprindem cu un atac noi, cavaleriştii, aplicam mai multe metode. Cât timp mergeam călare îndeplineam şi misiunea de cercetare, până vedeam inamicul şi nu-l mai scăpam din ochi după aceea. Dacă inamicul se instala pe poziţie şi opunea rezistenţă, noi descălecam şi ascundeam caii într-un loc sigur. Ei erau mijlocul nostru de transport şi trebuia să-i ocrotim ca pe ochii din cap. Lângă cai rămâneau totdeauna 2 -3 soldaţi care îngrijeau câte trei cai fiecare. 
După ce asiguram caii, atacam poziţia inamică. Dacă ne reuşea atacul, ni se aduceau caii de la adăpost şi continuam urmărirea inamicului. Nu dam înapoi nici atunci când atacul era respins. Stam agăţaţi de inamic, ţinându-l în şah, până soseau întăriri, adică: infanteria, vânătorii de munte sau artileria grea. 
Artileria ajungea de multe ori la 2-3 zile după atac, fiindcă venea pe jos, nu avea nici cai, nici maşini. Aşa se făcea că noi, cei de la cavalerie, eram puşi în situaţia neplăcută de a ne socoti cu inamicul pe cont propriu. Dar să nu mai vorbim de faptul că, de cele mai multe ori, acesta era superior din punct de vedere numeric.
 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

        9 iulie, 1941
                 Ne-am  oprit în satul Grimăncăuţi, iar spre seară am reluat înaintarea, trecând prin oraşul Briceni.  În Briceni erau multe familii de evrei. Eu nu am văzut, dar am auzit că mulţi dintre evrei au fost împuşcaţi de jandarmii români. Nu cred să fi fost adevărat, deoarece noi am fost primiţi bine de către locuitorii oraşului. 
 Din Briceni am plecat spre satul Fercăuţi, unde localnicii ne-au întâmpinat cu muzică. Dar, după atâta muzică  şi bucurie, ne-a prins o ploaie zdravănă, de ne-a făcut ciuciulete!.
Pe timpul nopţii dintre 9 şi 10 iulie am ocupat un sat vecin, dar de data aceea am fost întâmpinaţi cu "muzică" de mitralieră. Am "danasat" bine şi nu am avut pierderi de niciun fel. 

10 -12 iulie, 1941
                Am poposit în satul Româncăuţi. Vânătorii de munte ne-au depăşit, înaintând spre Nistru. În Româncăuţi am găsit un soldat, care, în timpul retragerii din Basarabia în 1940, a dezertat luând cu el echipamentul şi arma din dotare. Maiorul, comandantul Excadronului, ştia că acel soldat era de fel din Româncăuţi. Despre toate acelea aflase şi colonelul Hristea Ion, comandantul Regimentului. Acesta i-a transmis ordin soldatului dezertor să aducă echipamentul la unitate şi l-a iertat, gândind că, în acele condiţii grele de război, oricare  dintre noi putea să procedeze la fel.

13 iuli, 1941
               Am fost întâmpinaţi din nou cu muzică în satul Micăuţi. Acolo am participat cu toţii la o slujbă religioasă în memoria celor morţi pentru patrie. Până la acea dată aveam 20 de morţi şi 60 de răniţi.

14 -15 iulie, 1941
               Am înaintat spre Nistru şi pe timpul nopţii am trecut prin Hădărăuţi. Am tot mers aşa, până am ajuns într-o pădure, la aproximativ 15 km de Nistru. 

16 -18 iulie, 1941
                De la pădure am reluat înaintarea spre Nistru şi ne-am apropiat de el, intrând în satul Hiting, împreună cu ai noştri vânători de munte şi cu două regimente de nemţi. În Hiting am pierdut un maior, doi căpitani şi un soldat. I-am înmormântat cu onorurile cuvenite trăgând 20 de salve, chiar în faţa bisericii din sat. 
Ajunşi pe malul Nistrului, credeam că ne vom opri acolo şi ne vom întoarce acasă. Cu groază am aflat, însă, că rolul nostru nu se încheiase şi trebuia să continuăm acţiunile şi dincolo de Nistru, în Ucraina.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                                 După ce am ocupat dealul, ne-am adăpostit în gropile abandonate de ruşi. Eram foarte obosiţi şi , cât ai zice peşte!, am adormit buştean. La fel de repede ne-am trezit, fiindcă ruşii au început atacul cu artileria. Era un praf şi-o pulbere... de nu se vedea om cu om. Pământul fierbea de-atâtea explozii, iar regimentul nostru, care nu primise niciun ordin, a rămas pe loc şi a pierdut mulţi ostaşi. 
Pe la ora 17:00 a început pregătirea atacului final asupra Hotinului. Artileria călăreaţă şi brandurile trăgeau asupra Hotinului, de nu se mai vedea nimic într-acolo. Regimentul 3 Călăraşi a preluat atacul început de noi, depăşindu-ne şi înaintând spre Hotin. Regimentul nostru a rămas pe loc, prilej pentru noi de a face aprovizionarea cu apă şi alimente. Astfel, am scotocit prin sacii cu provizii abandonaţi de ruşi pe câmp şi am găsit pâine de război. 
Ne-am îngrijit apoi de găsirea unui loc bun pentru dormit, căci era la asfinţit. Am pregătit şi noi culcuşul cum am putut, sub cerul liber.
Baloşean Ştefan, soldat în grupa noastră, s-a dus să ia fân dintr-o căpiţă, ce se afla la 30 de metri în spatele nostru şi a dat peste un soldat rus. 
               - Rumânski predat! Rumânski predat! - striga rusul,ieşind în faţa lui Ştefan cu mâinile ridicate.
              - Ia uite, frate, ce-avem noi aici! Domnu' ruski, aici mi te-ascundeai mătăluţă? Că nu te-am ştiut eu.... Vedeai ce te-aranjam eu frumuşel! - îi zicea Ştefan, făcându-i semn să iasă din ascunzătoare şi să-l urmeze la comandant.
Acea întâmplare m-a ajutat să înţeleg de unde veneau mai devreme nişte gloanţe rătăcite şi pe care nu le-am luat în seamă. Veneau de la domnu' ruski. Văzându-se singur şi încolţit a renunţat la luptă şi a considerat că e mai bine să se predea decât să moară. 
N-a trecut mult timp şi odihna a fost întreruptă de artileria inamică. Zgomotul puternic mi-a afectat auzul şi mi-era teamă la gândul că, dacă voi supravieţui războiului, voi rămâne surd pentru tot restul vieţii. Însă afecţiunea nu a fost gravă şi, după o noapte de odihnă, mi-am recăpătat auzul spre uimirea celorlalţi, care se întrebau cum s-a produs minunea?
               Hotinul nu mai rezista mult timp şi s-a hotărât că era necesar să ne regrupăm şi să ne îndreptăm spre locul în care erau adăpostiţi caii. Acolo se afla şi bucătăria de campanie, care ne aştepta cu supă caldă. Am ajuns la adăpost, am mâncat apoi ne-am culcat pe saltea de fân sub cerul liber. Eu, surd fiind, m-am aşezat lângă Ilie, un consătean, şi l-am tot bătut la cap să nu mă lase, să mă anunţe şi pe mine, dacă se dă "deşteptarea" sau alarma, până când Ilie a izbucnit:
              - Bine, mă! Lasă, că te anunţ eu! Culcă-te acolo şi taci, dracului odată, că acuşi se face ziuă şi n-am închis un ochi din cauza ta!
După toată  tărăşenia, în zorii zilei, trupele noastre au început înaintarea spre oraşul Bălţi, în Basarabia. Pe drum am întâlnit Regimentul 3 Călăraşi în care luptau câţiva consăteni şi prieteni: Ghiţă Oanţă, Şchiopu Enache şi Bălăiţă Ion.
Ce bucurie a fost pe noi, revăzându-ne teferi şi nevătămaţi!.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

           6 iulie, 1941
                 
                  Ni s-a alăturat şi Regimentul 3 Călăraşi şi am început atacul pentru ocuparea Hotinului în zorii zilei şi am continuat până spre seară. A fost o luptă  grea, purtată pe un teren accidentat, cu multe dealuri şi văi. Trebuia să ocupăm deal cu deal, dar ruşii le apărau cu străşnicie, făcând multe victime printre noi. Dar cine mai avea timp să se gândească la toate acestea? Eram cu toţii distruşi de oboseală, nopţi la rând nedormiţi, iar singurul gând era să ajungem cât mai repede la Hotin.
În timpul atacului am întâmpinat moartea de câteva ori, dar m-a însoţit steaua norocoasă şi am scăpat cu bine de fiecare dată. Ţin minte că eram culcat la pământ şi un proiectil a explodat în aer, aruncând schije peste noi.  O schijă a căzut lângă mine şi mi-a lovit teaca baionetei. "Să mi-o fi căzut pe spinare, leşinam de râs", mi-am zis, făcând haz de necaz.
Înaintam cu greu, în salturi. Ne ascundeam după fiecare tufă, după fiecare ridicătură de pământ. În partea dreaptă se întindea un lan de grâu, dar ce folos, că nu era un scut bun contra gloanţelor inamice.
                    Coboram de pe o creastă, pe care tocmai o cuceriserăm şi mă pregăteam, alături de echipă, să cucerim şi dealul următor. Dintr-o dată, am simţit că sunt luat la ţintă de o mitralieră inamică. Nu puteam să fac nicio mişcare, că mitraliera mă ţintuia pe loc cu rafale repetate. Mitraliera noastră era departe de mine şi nu puteam să ajung la ea, iar cu puşca din dotare nu puteam ţine piept mitralierei ruseşti. O rafală mi-a trecut printre picioare, lovindu-mi pintenii. Într-o clipită m-am lipit de pământ şi am încercat să licalizez mitraliera inamică. La început nu am avut succes, fiindcă mă aflam într-o pziţie incomodă. În graba mea de a scăpa de tirurile mitralierei, mă aruncasem la pământ cu capul spre vale şi îmi era greu să observ ceva. Profitând, însă, de stângăcia celui care manevra mitraliera, mi-am schimbat poziţia, astfel încât să pot să văd din ce parte vin gloanţele. 
În faţa noastră, la vreo 200 de metri, era o mitralieră cu afet. Mi-am luat inima-n dinţi şi arma în mână şi am început să mă războiesc cu mitraliera. Primele gloanţe au lovit afetul. Apoi am reglat tirul cu ajutorul trasoarelor. Dar, o nenorocire nu vine singură niciodată. Un cartuş s-a înţepenit pe ţeavă şi, de teamă, de emoţie, nu reuşeam să-l deblochez. Spre norocul meu, mitraliera a încetat focul pentru câteva clipe, probabil, din cauza vreunei defecţiuni, timp în care am făcut un salt până în lanul de grâu şi m-am ascuns într-o groapă. 
                      Eram fericit că scăpasem cu viaţă, dar şi mai fericit m-am simţit când am văzut apropiindu-se din partea stângă a poziţiilor noastre o unitate de vânători de munte, condusă de un căpitan foarte curajos. Fără să mai ţinem seama de ordinele comandanţilor noştri, ne-am luat după vânători şi am înaintat împreună cu aceia, că nu mai aveam răbdare să ajungem mai repede la Hotin.În scurt timp a sosit în ajutor un grup motorizat de la Divizie, alcătuit din 40 de motociclete şi 12 tanchete, care aveau şi mitraliere în dotare. Nu era mare lucru, dar ne-au dat curaj. Cu ajutorul lor am înaintat atât de repede, încât n-am realizat când am trecut valea şi când am ocupat şi dealul pe care era instalat inamicul. Acesta, văzându-se încolţit, a preferat să moară ori să se predea, numai să fie nevoit să lupte la baionetă, ştiind cât eram noi de pricepuţi la asta.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Zilele se scurgeau la fel de greu, războiul devenea mai aprig, iar noi nu puteam părăsi zona. Până şi artileria noastră a început să slăbească în intensitate, dând prilej inamicului să ne bombardeze intens cu artileria şi cu aviaţia.
Alimentele erau pe sfârşite, iar singura soluţie de a găsi ceva de mâncare, era să ne strecurăm noaptea afară din adăposturi să căutăm. Nu aveam totdeauna succes. Însă, într-una din incursiunile nocturne, ai noştri au surprins nişte localnici, pregătindu-se să sacrifice un porc pe care l-au confiscat şi l-au adus la adăposturile noastre. 
             - Lăsaţi-mă pe mine, băieţi, că-l aranjez eu! - le-am spus, văzând cum se adunaseră în jurul porcului şi nu ştiau ce să facă.
Pot spune, fără lipsă de modestie, că eram expert în tăiatul porcilor de Crăciun. De când mă ştiam, am tot tăiat porci pe la toţi vecinii şi prietenii din sat, când veneau sărbătorile de iarnă. 

1 iulie, 1941
                Ruşii au intensificat tirurile de artilerie, făcând să explodeze şi minele rămase în preajma fostelor noastre poziţii. În ciuda ploii de schije, am scăpat teferi şi de data aceea.

2 iulie, 1941
               În zorii zilei s-a schimbat rafeta: 46 de tunuri ale artileriei noastre au început să bată, aşa cum nu mai bătuseră de mult, asupra poziţiei inamice, ţinându-i pe ruşi cu capul la pământ. Batalionul 37 Infanterie a pornit la atac, dar atacul a fost respins şi au murit mulţi soldaţi. Noi ne-am retras în linia a doua.

3 iulie, 1941
                 Tirurile ruseşti au scăzut în intensitate, iar noi, retrăgându-ne, am ajuns la Satu Mare, unde ne-am instalat pentru refacere.

4 -5 iulie, 1941
                  Din Satu Mare am pornit spre satul Grămeşti. N-am zăbovit prea mult în Grămeşti şi am plecat în toiul nopţii spre Cernăuţi, să-l cucerim. Nu am intrat în Cernăuţi, deoarece acolo erau alte trupe. Ne-am întors din drum şi am trecut Prutul pe la Târgu Siret, unde am făcut cap de pod. Atunci am luat contact cu inamicul, care intenţiona să se retragă spre satul Frătăuţi. Din acel moment am început să urmărim inamicul zi şi noapte, fără odihnă.

               

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST( continuare)

                          Pe la orele nouă ale dimineţii, când ne pregăteam de plecare, s-a transmis ordinul ca întreg excadronul să se adune pe malul Sucevei. Comandantul diviziei, colonelul Dănescu Ion, era atât de supărat, încât nu a vrut să primească raportul ofiţerului.
              - Să iasă în faţa frontului maiorul Căpitănescu! - a ordonat colonelul.
Maiorul a executat ordinul, iar colonelul s-a apropiat de el, a scos sabia din teacă şi i-a tăiat galoanele de pe umeri.
              - S-a sfârşit războiul, domnilor? - a continuat colonelul adresându-seîntregului efectiv - Nu ştiaţi că trebuie să jucăm, dacă am intrat în horă? Altă soluţie nu există! De-acum încolo, cel care nu va executa corect şi la timp ordinele primite, va fi executat pe loc! Nu face fiecare ce vrea!
Cu acelaşi ton autoritar, colonelul a numit un ofiţer,cu mai multă experienţă în ale războiului, să instruiască întregul efectiv, chiar pe plajă, pe un strat de nisip foarte gros. La rândul lor, sergenţii majori şi plutonierii şi-au vărsat focul pe noi şi ne-au instruit atât de bine, încât ne-au trecut toate apele, din cauza efortului şi a căldurii teribile din acea zi. După instrucţie ne-am răcorit în apa Sucevei, am mâncat şi ni s-a ordonat somn obligatoriu până după-amiază, pela ora trei, când trebuia să pornim din nou spre Muşeniţa, să recuperăm efectele militare, abandonate pe câmpul de luptă. 
                  Până la canton aveam de parcurs vreo 12 km. Înaintam încet. Ruşii ne-au văzut şi au început să atace cu artileria. Trăgeau şi din avioane. Cu toate acestea, am reuşit să ocupăm teren în partea de sud a cantonului, precum şi oraşul Livezi.

24 - 30 iunie, 1941
                 Începând cu 24 iunie şi până spre sfârşitul lunii am rămas pe poziţiile ocupate sub tirurile armelor, fără posibilităţile de a înainta sau de a ne retrage. O grupă a plutonului nostru a încercat să înainteze, dar artileria rusă a dejucat planurile acesteia, bătând neîncetat zi şi noapte. Spre norocul nostru, eram amplasaţi bine în teren şi am scăpat teferi şi nevătămaţi.
Dar, eşecul artileriei i-a înverşunat pe inamici şi au trimis aviaţia asupra noastră. Nouă avioane au atacat poziţiile noastre, zburând la mică înălţime. Cinci dintre ele au fost doborâte de artileriştii noştri şi au căzut pe lângă Rădăuţi. Celelalte, retrăgându-se, au mai apucat să atace o grupă, rănind un soldat. Au fost zile de coşmar. Cele două artilerii îşi încrucişau tirurile, sfâşiind pământul cu atâtea explozii. Iar noi trebuia să rezistăm acolo, sub ploaia de gloanţe şi de proiectile cu care ne obişnuisem atât de mult, încât, doar atunci când vreun proiectil cădea mai aproape, ne treceau fiorii morţii. 
                       Într-o zi, un proiectil a căzut chiar pe marginea gropii în care ne adăpostisem, dar nu ne-a omorât, ci ne-a acoperit cu pământ. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

   

              Pe la amiază ne-am retras spre Dorneşti, pe malul râului Suceava. Flancurile se retrăseseră mai devreme, iar plutonul era descoperit. Acea retragere precipitată ne-a creat mari probleme, deoarece comandanţii au ordonat-o, fără să fim atacaţi. Ori, era bine cunoscut faptul că artileria inamică nu era capabilă să-şi regleze tirurile, acestea trecând cu mult pe de-asupra poziţiilor noastre şi căzând în spatele frontului. 
Dar, pentru noi, retragerea a venit ca o mană cerească. Odată ce am primit ordinul de retragere, am luat-o la sănătoasa, lăsând efectele militare pe câmpul de luptă. Ne grăbeam, de teamă să nu se revoce ordinul. Eu am lăsat acolo mantaua şi am păstrat foaia de cort, gândind că era mai uşoară şi mă apăra de vânt şi de ploi. 

23 -24 iunie, 1941
            În Dorneşti am ajuns în noaptea de 23 spre 24 iunie. Era o noapte neagră, ca de smoală şi, din această cauză, ne-am oprit la porţile satului de teamă să nu dăm nas în nas cu inamicul.  Mai devreme văzuserăm maşinile Regimentului 3 Călăraşi intrând în Dorneşti şi am crezut că sunt tancuri ruseşti. Domn' maior a trimis imediat o echipă în recunoaştere până la podul de pe Suceava şi am intrat în sat numai după ce a venit agentul de legătură şi ne-a spus că podul era liber, iar în Dorneşti nu era niciun tanc inamic.
Doar ce am trecut podul, că a apărut căpitanul Nicolae de la comanda Diviziei, călare pe motocicletă şi ne-a făcut de toată isprava. Era tare supărat că ne-am retras, deşi nu exista niciun ordin care să justifice acţiunea noastră şi i-a ordonat domnului maior să se prezinte la Divizie pentru raport. 
Cât domn' maior a prezentat raportul, pe noi ne-au trimis într-o şură cu fân şi ne-au ordonat repaus până a doua zi. 
Grănicerii noştri  nu s-au lăsat intimidaţi de artileria inamică şi au rămas la pichet, acolo unde urma să revenim şi noi în dimineaţa următoare.