CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Zilele se scurgeau la fel de greu, războiul devenea mai aprig, iar noi nu puteam părăsi zona. Până şi artileria noastră a început să slăbească în intensitate, dând prilej inamicului să ne bombardeze intens cu artileria şi cu aviaţia.
Alimentele erau pe sfârşite, iar singura soluţie de a găsi ceva de mâncare, era să ne strecurăm noaptea afară din adăposturi să căutăm. Nu aveam totdeauna succes. Însă, într-una din incursiunile nocturne, ai noştri au surprins nişte localnici, pregătindu-se să sacrifice un porc pe care l-au confiscat şi l-au adus la adăposturile noastre. 
             - Lăsaţi-mă pe mine, băieţi, că-l aranjez eu! - le-am spus, văzând cum se adunaseră în jurul porcului şi nu ştiau ce să facă.
Pot spune, fără lipsă de modestie, că eram expert în tăiatul porcilor de Crăciun. De când mă ştiam, am tot tăiat porci pe la toţi vecinii şi prietenii din sat, când veneau sărbătorile de iarnă. 

1 iulie, 1941
                Ruşii au intensificat tirurile de artilerie, făcând să explodeze şi minele rămase în preajma fostelor noastre poziţii. În ciuda ploii de schije, am scăpat teferi şi de data aceea.

2 iulie, 1941
               În zorii zilei s-a schimbat rafeta: 46 de tunuri ale artileriei noastre au început să bată, aşa cum nu mai bătuseră de mult, asupra poziţiei inamice, ţinându-i pe ruşi cu capul la pământ. Batalionul 37 Infanterie a pornit la atac, dar atacul a fost respins şi au murit mulţi soldaţi. Noi ne-am retras în linia a doua.

3 iulie, 1941
                 Tirurile ruseşti au scăzut în intensitate, iar noi, retrăgându-ne, am ajuns la Satu Mare, unde ne-am instalat pentru refacere.

4 -5 iulie, 1941
                  Din Satu Mare am pornit spre satul Grămeşti. N-am zăbovit prea mult în Grămeşti şi am plecat în toiul nopţii spre Cernăuţi, să-l cucerim. Nu am intrat în Cernăuţi, deoarece acolo erau alte trupe. Ne-am întors din drum şi am trecut Prutul pe la Târgu Siret, unde am făcut cap de pod. Atunci am luat contact cu inamicul, care intenţiona să se retragă spre satul Frătăuţi. Din acel moment am început să urmărim inamicul zi şi noapte, fără odihnă.

               

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST( continuare)

                          Pe la orele nouă ale dimineţii, când ne pregăteam de plecare, s-a transmis ordinul ca întreg excadronul să se adune pe malul Sucevei. Comandantul diviziei, colonelul Dănescu Ion, era atât de supărat, încât nu a vrut să primească raportul ofiţerului.
              - Să iasă în faţa frontului maiorul Căpitănescu! - a ordonat colonelul.
Maiorul a executat ordinul, iar colonelul s-a apropiat de el, a scos sabia din teacă şi i-a tăiat galoanele de pe umeri.
              - S-a sfârşit războiul, domnilor? - a continuat colonelul adresându-seîntregului efectiv - Nu ştiaţi că trebuie să jucăm, dacă am intrat în horă? Altă soluţie nu există! De-acum încolo, cel care nu va executa corect şi la timp ordinele primite, va fi executat pe loc! Nu face fiecare ce vrea!
Cu acelaşi ton autoritar, colonelul a numit un ofiţer,cu mai multă experienţă în ale războiului, să instruiască întregul efectiv, chiar pe plajă, pe un strat de nisip foarte gros. La rândul lor, sergenţii majori şi plutonierii şi-au vărsat focul pe noi şi ne-au instruit atât de bine, încât ne-au trecut toate apele, din cauza efortului şi a căldurii teribile din acea zi. După instrucţie ne-am răcorit în apa Sucevei, am mâncat şi ni s-a ordonat somn obligatoriu până după-amiază, pela ora trei, când trebuia să pornim din nou spre Muşeniţa, să recuperăm efectele militare, abandonate pe câmpul de luptă. 
                  Până la canton aveam de parcurs vreo 12 km. Înaintam încet. Ruşii ne-au văzut şi au început să atace cu artileria. Trăgeau şi din avioane. Cu toate acestea, am reuşit să ocupăm teren în partea de sud a cantonului, precum şi oraşul Livezi.

24 - 30 iunie, 1941
                 Începând cu 24 iunie şi până spre sfârşitul lunii am rămas pe poziţiile ocupate sub tirurile armelor, fără posibilităţile de a înainta sau de a ne retrage. O grupă a plutonului nostru a încercat să înainteze, dar artileria rusă a dejucat planurile acesteia, bătând neîncetat zi şi noapte. Spre norocul nostru, eram amplasaţi bine în teren şi am scăpat teferi şi nevătămaţi.
Dar, eşecul artileriei i-a înverşunat pe inamici şi au trimis aviaţia asupra noastră. Nouă avioane au atacat poziţiile noastre, zburând la mică înălţime. Cinci dintre ele au fost doborâte de artileriştii noştri şi au căzut pe lângă Rădăuţi. Celelalte, retrăgându-se, au mai apucat să atace o grupă, rănind un soldat. Au fost zile de coşmar. Cele două artilerii îşi încrucişau tirurile, sfâşiind pământul cu atâtea explozii. Iar noi trebuia să rezistăm acolo, sub ploaia de gloanţe şi de proiectile cu care ne obişnuisem atât de mult, încât, doar atunci când vreun proiectil cădea mai aproape, ne treceau fiorii morţii. 
                       Într-o zi, un proiectil a căzut chiar pe marginea gropii în care ne adăpostisem, dar nu ne-a omorât, ci ne-a acoperit cu pământ. 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

   

              Pe la amiază ne-am retras spre Dorneşti, pe malul râului Suceava. Flancurile se retrăseseră mai devreme, iar plutonul era descoperit. Acea retragere precipitată ne-a creat mari probleme, deoarece comandanţii au ordonat-o, fără să fim atacaţi. Ori, era bine cunoscut faptul că artileria inamică nu era capabilă să-şi regleze tirurile, acestea trecând cu mult pe de-asupra poziţiilor noastre şi căzând în spatele frontului. 
Dar, pentru noi, retragerea a venit ca o mană cerească. Odată ce am primit ordinul de retragere, am luat-o la sănătoasa, lăsând efectele militare pe câmpul de luptă. Ne grăbeam, de teamă să nu se revoce ordinul. Eu am lăsat acolo mantaua şi am păstrat foaia de cort, gândind că era mai uşoară şi mă apăra de vânt şi de ploi. 

23 -24 iunie, 1941
            În Dorneşti am ajuns în noaptea de 23 spre 24 iunie. Era o noapte neagră, ca de smoală şi, din această cauză, ne-am oprit la porţile satului de teamă să nu dăm nas în nas cu inamicul.  Mai devreme văzuserăm maşinile Regimentului 3 Călăraşi intrând în Dorneşti şi am crezut că sunt tancuri ruseşti. Domn' maior a trimis imediat o echipă în recunoaştere până la podul de pe Suceava şi am intrat în sat numai după ce a venit agentul de legătură şi ne-a spus că podul era liber, iar în Dorneşti nu era niciun tanc inamic.
Doar ce am trecut podul, că a apărut căpitanul Nicolae de la comanda Diviziei, călare pe motocicletă şi ne-a făcut de toată isprava. Era tare supărat că ne-am retras, deşi nu exista niciun ordin care să justifice acţiunea noastră şi i-a ordonat domnului maior să se prezinte la Divizie pentru raport. 
Cât domn' maior a prezentat raportul, pe noi ne-au trimis într-o şură cu fân şi ne-au ordonat repaus până a doua zi. 
Grănicerii noştri  nu s-au lăsat intimidaţi de artileria inamică şi au rămas la pichet, acolo unde urma să revenim şi noi în dimineaţa următoare.
             

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

         


                      Bucuria reuşitei ne-a spulberat toate emoţiile şi toate temerile care au precedat-o. Însă, o veste proastă a pus capăt fericirii care ne cuprinsese inimile. Ce se întâmplase? Sâmbătă noaptea, înaintea  pornirii atacului asupra ruşilor, o grupă, alcătuită dintr-un ofiţer de la Regiment, un sergent de la pichetul de grăniceri şi un fruntaş, plecase într-o misiune de cercetare a poziţiilor inamice. Pe sergent l-au adus mort, iar pe fruntaş, rănit. Ofiţerul a scăpat cu viaţă.
           - Domn' sub'lent a scăpat teafăr, săracu'! - zicea un soldat de la grupa sanitară.
Erau primele victime şi, deşi pierderea tovarăşului de luptă ne-a creat repulsie faţă de locul în care ne aflam, am rămas, totuşi, acolo, aşteptând noile ordine. Pentru mine a fost un bun prilej de a cerceta cu privirea împrejurimile. Era o zonă splendidă, cu nişte păduri bogate, cum numai în basme întâlneşti şi pe care ruşii le-au făcut una cu pământul în dimineaţa zilei următoare. Soldaţii inamici, ascunşi printre copaci, au început să tragă mult şi aiurea, generând haos, groază şi distrugând totul în jur. Chiar şi localnicii erau îngroziţi de atacul ruşilor, astfel încât şi-au părăsit casele şi agonoseala de-o viaţă şi s-au îndreptat spre poziţiile noastre de luptă, ca să scape de urgia care se abătuse asupra lor. Plecaseră doar cu ce au apucat să ia în grabă de prin gospodării. Nu ştiau de câmpul minat din faţa plutonului nostru şi tragedia s-a produs, în ciuda eforturilor noastre de a-i avertiza asupra pericolului. Un cetăţean îşi luase şi vitele cu el, iar una dintre ele, speriată, a scăpat din lanţ şi, pătrunzând pe terenul minat, a declanşat explozia în lanţ a minelor. Ce a urmat e greu de descris în cuvinte. După ce s-a împrăştiat praful exploziilor, a apărut imaginea câmpului care gemea de trupuri sfârtecate, pline de sânge. Era o imagine cu care aveam să ne confruntăm pe toată durata războiului.
Speranţa supravieţuirii, însă, ne-a dat puteri nebănuite în misiunea de nimicire a inamicului.
  

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST 1

MIHAELA TAGITIS

 CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( IUNIE, 1941- APRILIE, 1943)

           Din mărturiile sergentului- erou, CRĂIŢĂ STAN, luptător în Plutonul 2, Excadronul 4 Regimentul 2 Călăraşi Divizia 8 Cavalerie.

 Ne-am întors din cel mai crâncen război purtat de neamul românesc. Am venit de pe meleagurile Donului şi Volgăi, obosiţi de lupte şi de drum, îngheţaţi de frig şi plini de griji. Mulţi dintre noi ne întoarcem acasă răniţi şi suferinzi. Am folosit toate puterile noastre ca să învingem. Am depus eforturi uriaşe ca să înfruntăm greutăţile luptei, ale vremii şi ale depărtării de patrie. Am răbdat şi am suferit peste puterile omeneşti. Am străbătut victorioşi stepele Rusiei. Ne-am arătat vrednicia în cele mai grele bătălii ale războiului: la Kerci, Sevastopol, Harcov şi Stalingrad. Ne-am bătut pe Doneţ, pe Don şi-n pustiul Volgăi. Am străbătut într-un iureş câmpurile mănoase ale Kubanului şi ne-am înălţat cu vitejie pe culmile Caucazului. Am fost "Divizia de fier!"
Ne-am întors în ţară plini de încredere în noi şi în destinul neamului românesc, mândri de faptele noastre. Am scris istoria patriei prin faptele noastre şi făurim viitorul neamului românesc, iar acei , care se îndoiesc de aceste fapte, trebuie să încremenească! 
Citiţi şi nu uitaţi faptele de vitejie ale înaintaşilor care s-au jertfit pentru libertatea noastră! 

   21 iunie 1941                   

                             

                              La 21 iunie, 1941, mă număram printre soldaţii Plutonului 2 al Excadronului 4 din Regimentul 2 Călăraşi Divizia 8 Cavalerie.

Ne aflam de mai multe zile pe graniţă, la pichetul de grăniceri, având ca sector de apărare satul Muşeniţa, în Bucovina. Plutonul nostru se afla în prima linie, orientat spre Bahrineşti. În faţa noastră, la aproximativ 500m era câmp minat.

Pe la amiază am observat cu toţii o oarecare agitaţie în rândurile ofiţerilor noştri. Parcă puneau ceva la cale, dar noi, simpli soldaţi, nu înţelegeam ce se întâmplă. Abia spre seară, comandanţii de grupe şi de echipe au fost convocaţi la comandantul plutonului, Smărăndescu. Acesta se afla la cantonul Muşeniţa împreună cu maiorul Căpitănescu , comandantul Diviziei a doua a Regimentului nostru. Printre cei convocaţi la canton mă număram şi eu, pe atunci comandant de echipă. La canton am aflat, în sfârşit, motivul agitaţiei de peste zi: la ora 3:15 din noapte armata română începea războiul împotriva Uniunii Sovietice.

Ni s-a transmis ordinul de război şi ni s-a distribuit muniţia.  Planul pentru declanşarea atacului era următorul: artileria trebuia să pregătească atacul cu tiruri intense timp de cinci minute, apoi intram noi în luptă, susţinând artileria.

Vestea intrării în război împotriva ruşilor ne-a înşelat toate aşteptările, întrucât speram la un ordin de încetare a ostilităţilor şi lăsarea  la vatră.

Cu mare emoţie am luat muniţia şi am revenit la echipă. Băieţii mă aşteptau nerăbdători să afle noutăţile, însă vestea proastă a căzut ca un trăsnet printre ei. Toată noaptea somnul nu s-a lipit de niciunul dintre noi. Ne priveam ceasurile cu ochii măriţi de spaimă. Încercam să-mi imaginez ce va fi după declanşarea atacului şi mă vedeam lovit de primul glonţ inamic, luându-mi astfel posibilitatea de a şti cine va izbândi. Ofiţerii ne îmbărbătau, asigurându-ne că vom depăşi împreună momentele grele, dar nimeni şi nimic nu putea să ne ridice moralul în acele momente.Mă uitam la tovarăşii de luptă şi le vedeam chipurile împietrite de spaima morţii. Apoi am privit spre soldaţii ruşi, postaţi la o sută de metri de graniţă şi m-am înfiorat la gândul că peste câteva ore ei vor deveni cei mai aprigi duşmani ai noştri.  Şi, amintindu-ne de ceea ce ni se spunea la orele de pregătire teoretică, despre faptul că ruşii au cele mai multe tancuri din lume, am început să ne fie teramă de ei. Noi văzuserăm acele tancuri în 1940, când România a fost nevoită să cedeze Basarabia, noi aflându-ne atunci pe malul Nistrului la Cetatea Albă.

Atunci s-a încheiat o Convenţie care prevedea retragerea noastră din Moldova în termen de trei zile. Dar, ruşii, după cum aveau obiceiul, nu au respectat condiţiile impuse de Convenţie şi ne-au   urmărit cu tancurile lor multe, în zorii celei de-a treia zi flancând deja coloana noastră.

Privindu-mi ceasul am încremenit! Timpul se scursese pe nesimţite şi venise ora 3:00. Minutele au început să zboare nebune: 3:05...3:10....3:15!!!! Ne-am aruncat lapământ imediat şi artileria a început atacul aşa cum se stabilise la canton. Proiectilele curgeau pe de-asupra poziţiilor noastre. Cu fiecare explozie ne lipeam şi mai mult de pământ, iar pământul nu ne lăsa să pătrundem în adâncurile lui. Cele cinci minute alocate artileriei s-au scurs repede.

  Am intrat noi  în joc, deschizând focul asupra satului Bahrineşti cu tot armamentul din dotare. La început trăgeam haotic, speriaţi de amploarea exploziilor, apoi, pe măsură ce ne-a mai trecut spaima şi am conştientizat că fiecare acţiune bine gândită ne poate salva, ne-am mobilizat şi atacul s-a

dovedit a fi eficient. Însă trebuie remarcat un aspect: deşi alcătuiam un pluton de cavalerie, nu mai purtam săbii, ci aveam în dotare câte 6 PM-uri la pluton, respectiv, câte două la echipă. Cu ajutorul acestora am reuşit, în dimineaţa zilei de 22 iunie, 1941, să-i scoatem pe ruşi din cazemate şi să ocupăm satele: Bahrineşti şi Fântâna Albă.

A fost prima noastră luptă, prima noastră victorie.

EROI AU FOST...

"VOI RUGA PE TATĂL SĂ VĂ TRIMITĂ UN ALT MÂNGÂIETOR CA SĂ FIE CU VOI ÎN VEAC", a fost promisiunea făcută de Hristos la Înălţarea sa  de pe Muntele Măslinilor, ascuns fiind de un nor, iar de faţă fiind Apostolii şi doi Îngeri, care le-au vorbit atunci despre o a doua venire. A fost pentru ultima oară când Iisus s-a arătat ucenicilor. Atunci le-a deschis mintea pentru a înţelege Scriptura şi i-a trimis în lume,la toate neamurile, să facă cunoscută noua învăţătură a Sfintei Evanghelii.
Şi, începând din secolil al IV-lea, sărbătoarea se celebrează atât în Răsărit, cât şi în Apus, la patruteci de zile după Paşti ( într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile evenimentul era comemorat la Rusalii.
Acest eveniment marchează, în fiecare an, ziua când sunt comemoraţi cei căzuţi în războaie în marile conflagraţii mondiale, dar şi cei morţi în Războiul de Independenţă.
Pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româneîn anul 1920. Această decizie a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001 prin care această zi a fost proclamată ca sărbătoare naţională bisericească. De asemenea, pe 2 mai 1995, Parlamentul României a adoptat o lege, conform căreia Ziua Înălţării Domnului a fost declarată Ziua Eroilor. Astfel, eroii români căzuţi pe câmpurile de luptă sunt pomeniţi în această zi în toate bisericile din ţară şi străinătate. Totodată, legea din 2003 privind regimul monumentelor şi operelşor comemorative de război a proclamat sărbatoarea Înalţarea Domnului drept sărbătoare naţională a poporului român. Cu alte cuvinte, cinstirea memoriei celor care s-au jertfit pentru ţară, precum şi protejarea mormintelor eroilor României, sunt datorii ale statului român şi ale fiecărui cetăţean român, 
Atunci, cum se face că, de la an la an, autorităţile locale sunt tot mai absente la acest eveniment, a cărei organizare trebuie să şi-o asume, conform legii? 
Imaginile reflectă dezinteresul total faţă de istoria neamului nostru, faţă de eroii nostri, care nu ar trebui uitaţi în veci şi cărora le datorăm evoluţia poporului nostru. Doar o mână de copii plictisiţi, patru dascăli ( interesaţi să încheie cât mai repede programul artistic) şi un "numeros" public au venit să marcheze acest eveniment cu două cântece patriotice lălăite pe multe voci, câteva buchete de flori şi trei candele roşii, aprinse , chipurile, în memoria celor căzuţi.

Oare ploaia i-a împiedicat pe primari şi pe preoţi să  participe la această sărbătoare naţională şi bisericească? Poate nu sunt animaţi de acel viu sentiment patriotic care cuprinde toate celelalte calităţi sufleteşti... Ori poate.... nu s-a dat nicio directivă de partid în acest sens....

"GLORIA ESTE VREMELNICĂ, OBSCURITATEA ESTE VEŞNICĂ"-Napoleon

      Pe de altă parte,însă, M. Twain spunea: "Stai departe de oamenii care îţi micşorează ambiţia. Oamenii mici întotdeauna fac asta.Cei cu adevărat mari te fac să simţi că şi tu poţi deveni mare".
Câtă dreptate avea M.Twain, dar... cine să i-o facă? În zilele noastre  oamenii "mici" sunt la putere. Cum, oare, ai putea să stai departe de ei, când mişună prin toate instituţiile ţării? Ei deţin funcţiile importante, sunt puternici, îţi influenţează viaţa, destinul şi nu poţi face nimic, fiindcă mulţimea lor copleşeşte orice încercare de a adopta normalitatea. Ei sunt oamenii compromisului, căci făcând compromisuri ajung în vârful ierarhiei sociale şi nu prin inteligenţă sau prin niscaiva merite deosebite. De pildă, în Primăria Ştorobăneasa, aproape toţi angajaţii au absolvit, "pe repede înainte", cursurile Facultăţii de Drept din Alexandria. Şi ne mai miră faptul că pentru ocuparea unui post vacant în Primărie condiţia esenţială este să fii absolvent de Drept sau de Administraţie cu licenţă? Cu toate acestea, sunt foarte mari probleme care privesc transparenţa funcţionarilor. Nici până acum, în anul de graţie 2016, nu s-a încheiat procesul de emitere a Titlurilor de proprietate, mulţi localnici plângându-se că nu pot să dispună de dreptul de proprietate din cauza încetinelii şi nepăsării de care dau dovadă funţionarii acestei instituţii. Uneori trec săptămâni, trec luni şi chiar ani până ţi se eliberează un document şi asta nu pentru că nu ar avea timp,ci pentru că nu au habar de administraţie şi de legile acesteia. Totuşi, ocupă nişte funcţii care presupun că trebuie să lucreze în folosul cetăţeanului şi nu să le aducă privilegii.
Mai mult chiar, veniturile lor rămân o necunoscută, la fel şi modul în care sunt organizate achiziţiile publice în urma cărora licitaţiile par să fie câştigate de o singură firmă, în urma negocierii cu un singur partener. Locuitorilor comunei nu le sunt cunoscute mişmaşurile Primăriei, deoarece există o reticenţă din partea acesteia de a face publice astfel de informaţii, iar în ceea ce priveşte achiziţiile publice, explicaţia nu poate fi "dăcât" una: înseamnă că există pentru acest domeniu ceva de ascuns. Căci, în goana lor după privilegii, aceşti "norocoşi" ai soartei ocolesc "jarul pustiei", mergând pe drumuri umbrite, ferite de soarele dogoritor al demnităţii umane. Ei sunt urmaşii lui Pocitan-ben-Pehlivan, ai lui Mantaroşie sau ai lui Ouăbei (gena lor nu s-a stârpit , încă!), protejaţi de "tătuci" cu funcţii înalte pe la judeţeană sau pe la capitală. Ei ne râd în faţă şi ne insultă inteligenţa. orice încercare de a răsturna această situaţie este sortită eşecului, pentru că poţi, dacă îndrăzneşti să-i înfrunţi, să-ţi atragi oprobiul comunităţii, bine "dresată" în acest sens, poţi chiar să-ţi pierzi locul de muncă şi să fii marginalizat, fără speranţa de reabilitare socială.  Cu alte cuvinte, n-o să mai vrea nimeni să te "pupe", dar nici tu nu mai "pupi" nimic, fiindcă la noi "puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut", cum spunea W.Churchil.