O dimineață de octombrie în curtea mea nu începe cu alarma de la telefon, ci cu o simfonie a naturii. Când deschid ușa, aerul rece și jilav îmi pișcă ușor obrajii, iar ochilor li se înfățișează un tablou spectaculos: nucul cel bătrân a decis că e timpul pentru o schimbare de garderobă.
În timp ce eu îmi strâng halatul pe lângă mine și privesc spre cer, ciorile - colegele mele gureșe - sunt deja la datorie pe crengi, zgribulite dar vocale, gata să dea startul unei noi zile de ”muncă la negru”. Însă adevărata surpriză este la sol. Curtea mea s-a transformat peste noapte într-un covor uriaș de aur ruginiu. Frunzele uscate acoperă pământul, îmbrățișând tufele de crizanteme albe și ultimul trandafir roz care încă mai rezistă, mândru, în mijlocul grădinii.
Dacă eu privesc acest peisaj cu o ușoară strângere de inimă, gândindu-mă la aliatul meu de nădejde - grebla -, pentru ”băieții” mei, dimineața aduce o fericire nemăsurată. Când ies din cușcă, Lăbuș, Codiță și Țuri nu par deloc deranjați de roua rece. Ba dimpotrivă!
Pentru ei, covorul de frunze nu este deloc treabă gospodărească, ci cel mai mare și mai ieftin parc de distracții din lume...



Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu