CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

   

              Pe la amiază ne-am retras spre Dorneşti, pe malul râului Suceava. Flancurile se retrăseseră mai devreme, iar plutonul era descoperit. Acea retragere precipitată ne-a creat mari probleme, deoarece comandanţii au ordonat-o, fără să fim atacaţi. Ori, era bine cunoscut faptul că artileria inamică nu era capabilă să-şi regleze tirurile, acestea trecând cu mult pe de-asupra poziţiilor noastre şi căzând în spatele frontului. 
Dar, pentru noi, retragerea a venit ca o mană cerească. Odată ce am primit ordinul de retragere, am luat-o la sănătoasa, lăsând efectele militare pe câmpul de luptă. Ne grăbeam, de teamă să nu se revoce ordinul. Eu am lăsat acolo mantaua şi am păstrat foaia de cort, gândind că era mai uşoară şi mă apăra de vânt şi de ploi. 

23 -24 iunie, 1941
            În Dorneşti am ajuns în noaptea de 23 spre 24 iunie. Era o noapte neagră, ca de smoală şi, din această cauză, ne-am oprit la porţile satului de teamă să nu dăm nas în nas cu inamicul.  Mai devreme văzuserăm maşinile Regimentului 3 Călăraşi intrând în Dorneşti şi am crezut că sunt tancuri ruseşti. Domn' maior a trimis imediat o echipă în recunoaştere până la podul de pe Suceava şi am intrat în sat numai după ce a venit agentul de legătură şi ne-a spus că podul era liber, iar în Dorneşti nu era niciun tanc inamic.
Doar ce am trecut podul, că a apărut căpitanul Nicolae de la comanda Diviziei, călare pe motocicletă şi ne-a făcut de toată isprava. Era tare supărat că ne-am retras, deşi nu exista niciun ordin care să justifice acţiunea noastră şi i-a ordonat domnului maior să se prezinte la Divizie pentru raport. 
Cât domn' maior a prezentat raportul, pe noi ne-au trimis într-o şură cu fân şi ne-au ordonat repaus până a doua zi. 
Grănicerii noştri  nu s-au lăsat intimidaţi de artileria inamică şi au rămas la pichet, acolo unde urma să revenim şi noi în dimineaţa următoare.
             

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( continuare)

         


                      Bucuria reuşitei ne-a spulberat toate emoţiile şi toate temerile care au precedat-o. Însă, o veste proastă a pus capăt fericirii care ne cuprinsese inimile. Ce se întâmplase? Sâmbătă noaptea, înaintea  pornirii atacului asupra ruşilor, o grupă, alcătuită dintr-un ofiţer de la Regiment, un sergent de la pichetul de grăniceri şi un fruntaş, plecase într-o misiune de cercetare a poziţiilor inamice. Pe sergent l-au adus mort, iar pe fruntaş, rănit. Ofiţerul a scăpat cu viaţă.
           - Domn' sub'lent a scăpat teafăr, săracu'! - zicea un soldat de la grupa sanitară.
Erau primele victime şi, deşi pierderea tovarăşului de luptă ne-a creat repulsie faţă de locul în care ne aflam, am rămas, totuşi, acolo, aşteptând noile ordine. Pentru mine a fost un bun prilej de a cerceta cu privirea împrejurimile. Era o zonă splendidă, cu nişte păduri bogate, cum numai în basme întâlneşti şi pe care ruşii le-au făcut una cu pământul în dimineaţa zilei următoare. Soldaţii inamici, ascunşi printre copaci, au început să tragă mult şi aiurea, generând haos, groază şi distrugând totul în jur. Chiar şi localnicii erau îngroziţi de atacul ruşilor, astfel încât şi-au părăsit casele şi agonoseala de-o viaţă şi s-au îndreptat spre poziţiile noastre de luptă, ca să scape de urgia care se abătuse asupra lor. Plecaseră doar cu ce au apucat să ia în grabă de prin gospodării. Nu ştiau de câmpul minat din faţa plutonului nostru şi tragedia s-a produs, în ciuda eforturilor noastre de a-i avertiza asupra pericolului. Un cetăţean îşi luase şi vitele cu el, iar una dintre ele, speriată, a scăpat din lanţ şi, pătrunzând pe terenul minat, a declanşat explozia în lanţ a minelor. Ce a urmat e greu de descris în cuvinte. După ce s-a împrăştiat praful exploziilor, a apărut imaginea câmpului care gemea de trupuri sfârtecate, pline de sânge. Era o imagine cu care aveam să ne confruntăm pe toată durata războiului.
Speranţa supravieţuirii, însă, ne-a dat puteri nebănuite în misiunea de nimicire a inamicului.
  

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST 1

MIHAELA TAGITIS

 CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST ( IUNIE, 1941- APRILIE, 1943)

           Din mărturiile sergentului- erou, CRĂIŢĂ STAN, luptător în Plutonul 2, Excadronul 4 Regimentul 2 Călăraşi Divizia 8 Cavalerie.

 Ne-am întors din cel mai crâncen război purtat de neamul românesc. Am venit de pe meleagurile Donului şi Volgăi, obosiţi de lupte şi de drum, îngheţaţi de frig şi plini de griji. Mulţi dintre noi ne întoarcem acasă răniţi şi suferinzi. Am folosit toate puterile noastre ca să învingem. Am depus eforturi uriaşe ca să înfruntăm greutăţile luptei, ale vremii şi ale depărtării de patrie. Am răbdat şi am suferit peste puterile omeneşti. Am străbătut victorioşi stepele Rusiei. Ne-am arătat vrednicia în cele mai grele bătălii ale războiului: la Kerci, Sevastopol, Harcov şi Stalingrad. Ne-am bătut pe Doneţ, pe Don şi-n pustiul Volgăi. Am străbătut într-un iureş câmpurile mănoase ale Kubanului şi ne-am înălţat cu vitejie pe culmile Caucazului. Am fost "Divizia de fier!"
Ne-am întors în ţară plini de încredere în noi şi în destinul neamului românesc, mândri de faptele noastre. Am scris istoria patriei prin faptele noastre şi făurim viitorul neamului românesc, iar acei , care se îndoiesc de aceste fapte, trebuie să încremenească! 
Citiţi şi nu uitaţi faptele de vitejie ale înaintaşilor care s-au jertfit pentru libertatea noastră! 

   21 iunie 1941                   

                             

                              La 21 iunie, 1941, mă număram printre soldaţii Plutonului 2 al Excadronului 4 din Regimentul 2 Călăraşi Divizia 8 Cavalerie.

Ne aflam de mai multe zile pe graniţă, la pichetul de grăniceri, având ca sector de apărare satul Muşeniţa, în Bucovina. Plutonul nostru se afla în prima linie, orientat spre Bahrineşti. În faţa noastră, la aproximativ 500m era câmp minat.

Pe la amiază am observat cu toţii o oarecare agitaţie în rândurile ofiţerilor noştri. Parcă puneau ceva la cale, dar noi, simpli soldaţi, nu înţelegeam ce se întâmplă. Abia spre seară, comandanţii de grupe şi de echipe au fost convocaţi la comandantul plutonului, Smărăndescu. Acesta se afla la cantonul Muşeniţa împreună cu maiorul Căpitănescu , comandantul Diviziei a doua a Regimentului nostru. Printre cei convocaţi la canton mă număram şi eu, pe atunci comandant de echipă. La canton am aflat, în sfârşit, motivul agitaţiei de peste zi: la ora 3:15 din noapte armata română începea războiul împotriva Uniunii Sovietice.

Ni s-a transmis ordinul de război şi ni s-a distribuit muniţia.  Planul pentru declanşarea atacului era următorul: artileria trebuia să pregătească atacul cu tiruri intense timp de cinci minute, apoi intram noi în luptă, susţinând artileria.

Vestea intrării în război împotriva ruşilor ne-a înşelat toate aşteptările, întrucât speram la un ordin de încetare a ostilităţilor şi lăsarea  la vatră.

Cu mare emoţie am luat muniţia şi am revenit la echipă. Băieţii mă aşteptau nerăbdători să afle noutăţile, însă vestea proastă a căzut ca un trăsnet printre ei. Toată noaptea somnul nu s-a lipit de niciunul dintre noi. Ne priveam ceasurile cu ochii măriţi de spaimă. Încercam să-mi imaginez ce va fi după declanşarea atacului şi mă vedeam lovit de primul glonţ inamic, luându-mi astfel posibilitatea de a şti cine va izbândi. Ofiţerii ne îmbărbătau, asigurându-ne că vom depăşi împreună momentele grele, dar nimeni şi nimic nu putea să ne ridice moralul în acele momente.Mă uitam la tovarăşii de luptă şi le vedeam chipurile împietrite de spaima morţii. Apoi am privit spre soldaţii ruşi, postaţi la o sută de metri de graniţă şi m-am înfiorat la gândul că peste câteva ore ei vor deveni cei mai aprigi duşmani ai noştri.  Şi, amintindu-ne de ceea ce ni se spunea la orele de pregătire teoretică, despre faptul că ruşii au cele mai multe tancuri din lume, am început să ne fie teramă de ei. Noi văzuserăm acele tancuri în 1940, când România a fost nevoită să cedeze Basarabia, noi aflându-ne atunci pe malul Nistrului la Cetatea Albă.

Atunci s-a încheiat o Convenţie care prevedea retragerea noastră din Moldova în termen de trei zile. Dar, ruşii, după cum aveau obiceiul, nu au respectat condiţiile impuse de Convenţie şi ne-au   urmărit cu tancurile lor multe, în zorii celei de-a treia zi flancând deja coloana noastră.

Privindu-mi ceasul am încremenit! Timpul se scursese pe nesimţite şi venise ora 3:00. Minutele au început să zboare nebune: 3:05...3:10....3:15!!!! Ne-am aruncat lapământ imediat şi artileria a început atacul aşa cum se stabilise la canton. Proiectilele curgeau pe de-asupra poziţiilor noastre. Cu fiecare explozie ne lipeam şi mai mult de pământ, iar pământul nu ne lăsa să pătrundem în adâncurile lui. Cele cinci minute alocate artileriei s-au scurs repede.

  Am intrat noi  în joc, deschizând focul asupra satului Bahrineşti cu tot armamentul din dotare. La început trăgeam haotic, speriaţi de amploarea exploziilor, apoi, pe măsură ce ne-a mai trecut spaima şi am conştientizat că fiecare acţiune bine gândită ne poate salva, ne-am mobilizat şi atacul s-a

dovedit a fi eficient. Însă trebuie remarcat un aspect: deşi alcătuiam un pluton de cavalerie, nu mai purtam săbii, ci aveam în dotare câte 6 PM-uri la pluton, respectiv, câte două la echipă. Cu ajutorul acestora am reuşit, în dimineaţa zilei de 22 iunie, 1941, să-i scoatem pe ruşi din cazemate şi să ocupăm satele: Bahrineşti şi Fântâna Albă.

A fost prima noastră luptă, prima noastră victorie.

EROI AU FOST...

"VOI RUGA PE TATĂL SĂ VĂ TRIMITĂ UN ALT MÂNGÂIETOR CA SĂ FIE CU VOI ÎN VEAC", a fost promisiunea făcută de Hristos la Înălţarea sa  de pe Muntele Măslinilor, ascuns fiind de un nor, iar de faţă fiind Apostolii şi doi Îngeri, care le-au vorbit atunci despre o a doua venire. A fost pentru ultima oară când Iisus s-a arătat ucenicilor. Atunci le-a deschis mintea pentru a înţelege Scriptura şi i-a trimis în lume,la toate neamurile, să facă cunoscută noua învăţătură a Sfintei Evanghelii.
Şi, începând din secolil al IV-lea, sărbătoarea se celebrează atât în Răsărit, cât şi în Apus, la patruteci de zile după Paşti ( într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile evenimentul era comemorat la Rusalii.
Acest eveniment marchează, în fiecare an, ziua când sunt comemoraţi cei căzuţi în războaie în marile conflagraţii mondiale, dar şi cei morţi în Războiul de Independenţă.
Pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româneîn anul 1920. Această decizie a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001 prin care această zi a fost proclamată ca sărbătoare naţională bisericească. De asemenea, pe 2 mai 1995, Parlamentul României a adoptat o lege, conform căreia Ziua Înălţării Domnului a fost declarată Ziua Eroilor. Astfel, eroii români căzuţi pe câmpurile de luptă sunt pomeniţi în această zi în toate bisericile din ţară şi străinătate. Totodată, legea din 2003 privind regimul monumentelor şi operelşor comemorative de război a proclamat sărbatoarea Înalţarea Domnului drept sărbătoare naţională a poporului român. Cu alte cuvinte, cinstirea memoriei celor care s-au jertfit pentru ţară, precum şi protejarea mormintelor eroilor României, sunt datorii ale statului român şi ale fiecărui cetăţean român, 
Atunci, cum se face că, de la an la an, autorităţile locale sunt tot mai absente la acest eveniment, a cărei organizare trebuie să şi-o asume, conform legii? 
Imaginile reflectă dezinteresul total faţă de istoria neamului nostru, faţă de eroii nostri, care nu ar trebui uitaţi în veci şi cărora le datorăm evoluţia poporului nostru. Doar o mână de copii plictisiţi, patru dascăli ( interesaţi să încheie cât mai repede programul artistic) şi un "numeros" public au venit să marcheze acest eveniment cu două cântece patriotice lălăite pe multe voci, câteva buchete de flori şi trei candele roşii, aprinse , chipurile, în memoria celor căzuţi.

Oare ploaia i-a împiedicat pe primari şi pe preoţi să  participe la această sărbătoare naţională şi bisericească? Poate nu sunt animaţi de acel viu sentiment patriotic care cuprinde toate celelalte calităţi sufleteşti... Ori poate.... nu s-a dat nicio directivă de partid în acest sens....

"GLORIA ESTE VREMELNICĂ, OBSCURITATEA ESTE VEŞNICĂ"-Napoleon

      Pe de altă parte,însă, M. Twain spunea: "Stai departe de oamenii care îţi micşorează ambiţia. Oamenii mici întotdeauna fac asta.Cei cu adevărat mari te fac să simţi că şi tu poţi deveni mare".
Câtă dreptate avea M.Twain, dar... cine să i-o facă? În zilele noastre  oamenii "mici" sunt la putere. Cum, oare, ai putea să stai departe de ei, când mişună prin toate instituţiile ţării? Ei deţin funcţiile importante, sunt puternici, îţi influenţează viaţa, destinul şi nu poţi face nimic, fiindcă mulţimea lor copleşeşte orice încercare de a adopta normalitatea. Ei sunt oamenii compromisului, căci făcând compromisuri ajung în vârful ierarhiei sociale şi nu prin inteligenţă sau prin niscaiva merite deosebite. De pildă, în Primăria Ştorobăneasa, aproape toţi angajaţii au absolvit, "pe repede înainte", cursurile Facultăţii de Drept din Alexandria. Şi ne mai miră faptul că pentru ocuparea unui post vacant în Primărie condiţia esenţială este să fii absolvent de Drept sau de Administraţie cu licenţă? Cu toate acestea, sunt foarte mari probleme care privesc transparenţa funcţionarilor. Nici până acum, în anul de graţie 2016, nu s-a încheiat procesul de emitere a Titlurilor de proprietate, mulţi localnici plângându-se că nu pot să dispună de dreptul de proprietate din cauza încetinelii şi nepăsării de care dau dovadă funţionarii acestei instituţii. Uneori trec săptămâni, trec luni şi chiar ani până ţi se eliberează un document şi asta nu pentru că nu ar avea timp,ci pentru că nu au habar de administraţie şi de legile acesteia. Totuşi, ocupă nişte funcţii care presupun că trebuie să lucreze în folosul cetăţeanului şi nu să le aducă privilegii.
Mai mult chiar, veniturile lor rămân o necunoscută, la fel şi modul în care sunt organizate achiziţiile publice în urma cărora licitaţiile par să fie câştigate de o singură firmă, în urma negocierii cu un singur partener. Locuitorilor comunei nu le sunt cunoscute mişmaşurile Primăriei, deoarece există o reticenţă din partea acesteia de a face publice astfel de informaţii, iar în ceea ce priveşte achiziţiile publice, explicaţia nu poate fi "dăcât" una: înseamnă că există pentru acest domeniu ceva de ascuns. Căci, în goana lor după privilegii, aceşti "norocoşi" ai soartei ocolesc "jarul pustiei", mergând pe drumuri umbrite, ferite de soarele dogoritor al demnităţii umane. Ei sunt urmaşii lui Pocitan-ben-Pehlivan, ai lui Mantaroşie sau ai lui Ouăbei (gena lor nu s-a stârpit , încă!), protejaţi de "tătuci" cu funcţii înalte pe la judeţeană sau pe la capitală. Ei ne râd în faţă şi ne insultă inteligenţa. orice încercare de a răsturna această situaţie este sortită eşecului, pentru că poţi, dacă îndrăzneşti să-i înfrunţi, să-ţi atragi oprobiul comunităţii, bine "dresată" în acest sens, poţi chiar să-ţi pierzi locul de muncă şi să fii marginalizat, fără speranţa de reabilitare socială.  Cu alte cuvinte, n-o să mai vrea nimeni să te "pupe", dar nici tu nu mai "pupi" nimic, fiindcă la noi "puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut", cum spunea W.Churchil.                                                                                   

PRAF ÎN OCHI PE BANI PUBLICI

                                                                             


                                                                                        




Învestirea unor sume considerabile în baze sportive a devenit o adevărată modă în mediul rural. Ştorobăneasa nu putea face notă discordantă. Deşi nu avem o echipă de fotbal, nici măcar cu cele mai mici performanţe, Primăria a băgat mulţi bani în aşa zisa modernizare a bazei sportive din Beiu. În acest sens, în 18.03.2011 a încheiat un contract cu firma SC TOPSTRUCTUR CONSTRUCT SRL  din Alexandria( firmă specializată în construcţii de complexe sportive) în valoare de 413230,00lei( 98821,03 euro). Suntem în anul 2016, iar pe terenul de fotbal a apărut o baracă, ce joacă rol de vestiar pentru fotbalişti. Să fi costat această construcţie atâtea mii de euro? La această întrebare ar putea să răspundă "beneficiarul" bazei sportive, ASOCIAŢIA CLUB SPORTIV VICTORIA ŞTOROBĂNEASA, al cărei preşedinte nu este altcineva "decât" Magereanu Aurel, soţul primăriţei din Ştorobăneasa ori Consiliul Local Ştorobăneasa, primul pe lista fondatorilor asociaţiei sportive, reprezentat de fostul primar , Buzică Niculina. Lista fondatorilor mai cuprinde două societăţi agricole: SC MAGER 2000 PROD SRL, reprezentată de administrator, Ungureanu Nicolae şi SA VICTORIA, reprezentată de Magereanu Aurel ( ambele societăţi fiind administrate de familia Magereanu).
Ce morală?

NOI VĂ PLĂTIM....

 Noi vă plătim, voi vă faceţi că 
munciţi şi... din patru în patru ani, să ne fiţi "recunoscători!"
Pesemne, aceasta este "înţelegerea" dintre primăria Ştorobăneasa şi "clienţii de la 416", care justifică lehamitea cu care aceştia din urmă îşi îndeplinesc normele de prestaţie 
câteva zile pe lună.                      

Imaginile alăturate confirmă zicala :"timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!"
Şi toate acţiunile de ecologizare a comunei se opresc în acest loc din Beiu. Aici îi apucă pe toţi lenea!Se opresc la umbră şi aşteaptă să vină timpul să plece acasă. Şi mai trece o zi, mai sunt normate opt ore de muncă şi, la sfârşitul lunii, vin banii.
Despre "abonaţii de la 416" s-a mai vorbit, se ştie cum muncesc, însă lipsa de reacţie din partea Primăriei lasă de dorit. Nu se poate să nu verifici modul de îndeplinire al unor lucrări pentru care trebuie să dai nişte bani!

Şi ar mai fi ceva. De ce toate acţiunile de ecologizare se desfăşoară doar la Ştorobăneasa? Beiu nu este sat component al comunei Ştorobăneasa? Oare , cetăţenii din Beiu nu plătesc aceleaşi taxe şi impozite? 

 Priviţi imaginile şi vedeţi că la Beiu gunoaiele de pe spaţiul public aşteaptă campaniile electorale ca să fie ridicate. Toate acestea să fie din cauza faptului că beienii nu votează cu cine trebuie? Din această cauză nu se fac investiţii la Beiu şi nu se desfăşoară nicio activitate administrativă, socială culturală sau politică?