NU NE MAI FACEM BINE...

Crăciunul este ziua în care s-a născut Iisus Hristos şi este o sărbătoare aparte."Crăciunul nu este o perioadă, nici un sezon, ci o stare de spirit.Adevăratul spirit al Crăciunului înseamnă să preţuieşti compasiune!" , spunea Calvin Cooldige. Craciunul este şi sărbătoarea bucuriei care face să înflorească în sufletele noastre bunătatea, frumuseţea, toleranţa, credinţa, speranţa... Se spune deseori că, dacă spiritul Crăciunului ar ţine tot anul, am putea să trăim cu toţii într-o lume mai bună. Dar, încăpăţânarea unora de a se pune de-a curmezişul civilizaţiei nu are limite. Pentru aceştia respectarea tuturor regulilor de convieţuire civilizată nu mai contează, respectul pentru celălalt nu mai reprezintă una dintre valorile esenţiale. În numele democraţiei prost înţelese, al libertăţii şi al liberei expresii, aceştia cred că le este îngăduit orice. Şi, dacă le atragi atenţia asupra comportamentului lor, nociv pentru sănătatea noastră, a tuturor, primeşti în schimb replici care demonstrează o totală lipsă de educaţie. Vecinii mei, care până de curând au locuit înghesuiţi ( cinci membri) într-o garsonieră la oraş, unde, siliţi de împrejurări, au respectat regulile convieţuirii, au refulat la ţară. În opinia lor, legea reapectării ordinii şi liniştii publice este obligatorie doar la bloc, nu şi la curte. Astfel că, în zilele cu sărbători religioase, importante pentru omenire, ei organizează în curte adevărate discoteci ce depăşesc numărul de decibeli stabiliţi prin lege. Şi nu s-au dezminţit nici de această dată. Au serbat Crăciunul în ritm de manele dintre cele mai oribile posibile, interpretate de "cântăreţi" cu voci dogite şi răguşite şi cu nişte versuri care nu au nicio legătură cu sărbătoarea creştină, de tipul: "Să moară duşmanii mei" sau "duşmanii-mi poartă pică, dar na-u valoarea mea". Şi nu că aş avea ceva împotriva preferinţelor lor muzicale, dar nu au limită, căci încep petrecerea de dimineaţă, o ţin aşa până dimineaţa următoare, fac o pauză până după prânz, totuşi trebuie să se şi odihnească, apoi reiau petrecerea. În loc de colinde şi poveşti despre Iisus, mi-au bubuit în cap manele toată ziua şi toată noaptea sfântă. Dezamăgită de aşa "vremi potrivnice", aş vrea să fug la capătul lumii, sperând la o oază de linişte, dar... cine ştie? Poate au pătruns şi acolo tarele societăţii noastre. Şi, după atâta chin şi jale, e firesc să mă întreb şi eu precum poetul : "pentru ce să mor aşa?"

FEBLETEA MEA...

POTOPUL NU NE MAI SPERIE! AVEM TRANŞEE SĂPATE DE TELDRUM!

Nu mai este pentru nimeni un secret că piaţa construcţiilor din judeţul Teleorman (şi nu numai) este dominată de firma TelDrum S.A., în spatele căreia se află Liviu Dragnea.
Datorită lui Dragnea, TelDrum a câştigat pe bandă rulantă contracte, multe dintre ele finanţate cu bani europeni de autorităţile locale.
La Ştorobăneasa, comună aflată la confluenţa râurilor Vedea şi Teleorman, situată la circa 18km S-E de reşedinţa judeţului, Alexandria şi la circa 30km N-E de oraşul Zimnicea, Tel Drum are mereu de lucru. O ultimă lucrare a acestei firme - amenajarea şanţurilor stradale. Imaginile oglindesc lucrul de mântuială şi fără respectarea niciunei norme de construcţie. Şanţurile sunt imense, de parcă ne-am aştepta ca pe aici să treacă Dunărea! În plus, când unii ar face orice să ocrotească fiecare copac,Tel Drum a scos toţi copacii lăsând străzile pustii în bătaia arşitei.
Priviţi şi vă cruciţi!

 

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                    - Mă, Stane, mi-a zis Fane, în căruţa lui velcea Vasile sunt nişte lăzi cubiscuiţi de război şi altele cu conserve de fasole cu carne de porc.
Pe Vasile îl cunoşteam, că doar era şi el teleormănean, din comuna Conţeşti. Era un băiat foarte sensibil. Când ajungea în cantonament şi da de căldură, nu se mai îndura să iasă afară. De meserie era croitor. Ştiind toate acestea despre el, am hotărât cu Fane să dăm lovitura la alimentele din căruţa lui Vasile. 
                    - Hai, să furăm o ladă cu pesmeţi şi una cu conserve, a spus Fane. 
                    - Taci, mă! Păi, dacă luăm o ladă, se observă imediat şi putem fi descoperiţi. Trebuie să lucrăm altfel. Uite, cum facem: îl ajutăm pe Vasile atât în timpul marşului, cât şi atunci când staţionăm. Tu ştii că el nu prea are grijă de cai....
                   - Bine, mă! Cum spui tu!.
Aşa l-am atras pe Vasile de partea noastră. Când înţepenea căruţa în drum, îi săream în ajutor împrumutându-i calul meu, ca să tragă căruţa. Când ajungeam la cantonament, îl ajutam să găsească loc lângă noi. Seara îl invitam pe la noi să mâncăm împreună, dacă aveam ceva de mâncare. Uneori îl trăgeam de limbă, dar nu voia deloc să spună ce avea în căruţă, că aşa primise ordin de la plutonierul major. 
Într-o seară am început operaţiunea "aprovizionarea". Am luat câte două pachete de pesmeţi şi patru cutii de conservă. Am repetat operaţiunea în fiecare seară. 
Când Vasile se potolea din treburi, eu cu Fane dezveleam cu grijă lăzile, desprindeam câte o scândură din ladă, luam raţia, apoi aşezam totul la loc. Asta, până când majurul nostru, Predescu Mihai, s-a gândit că ar fi timpul să facă o inspecţie la trenurile regimentale şi de luptă ale excadronului. 
Fiecare soldat trecea prin faţa lui cu căruţa sau cu furgonul şi spunea ce conţine fiecare căruţă şi câţi cai are. 
                      Când a venit rândul lui Vasile, majurul a făcut un control amănunţit. L-a pus pe Vasile să dezvelească lăzile, ca să le examineze, dar nu a pus mâna pe ele, să vadă ce greutate au şi i-a zis lui Vasile să le acopere la loc, crezând că totul era în regulă.Apoi a trecut şi Fane cu căruţa, dar la el nu avea ce să mai controleze. Erau numai lucruri fără valoare. Însă a văzut un cal în plus.
                    -Ce e cu calul ăsta? l-a întrebat majurul
                    - E calul lu' domn' sergent Crăiţă! Mi l-a împrumutat că înţepeniserăm şi eu şi Velcea într-un nămete...
Majurul a fost mulţumit de inspecţie şi am continuat drumul spre Bug, iar eu şi Fane am reluat operaţiunea "aprovizionarea". 
Am trecut şi Bugul şi ne-am îndreptat spre Nistru. Am mers alături de Fane încă o bucată de drum, până ce am înjumătăţit cantitatea de alimente şi până când a aflat că majurul avea o armă de vânătoare, capturată de la ruşi, pe care o ţinea printre obiectele de cancelarie, într-un toc din piele şi-i pusese gând rău. 
                  - Mă! Cum să fac, mă, să pun mâna pe ea?  mă întreba Fane.
                  - Păi, eu ştiu, mă? Treaba nu e uşoară! Nu vezi că arhiva are sentinelă? Cum să o iei?
Pentru moment Fane renunţase la puşcă, urmând să dea lovitura altădată. 
Când mai aveam 40km până la Nistru, am oprit într-un sat şi am stat în carantină vreo 13 zile. Era un sat nemţesc, fără colhoz. Acolo plutonul nostru de călăreţi a fost desfiinţat şi ni s-au luat caii. Fane încă nu-şi luase gândul de la arma de vânătoare şi mă tot ruga să-l ajut să puna mâna pe ea. În acest scop, l-am atras de partea noastră pe soldatul Ogică Tudor, care făcea mereu de sentinelă la arhiva excadronului. 
                    - Mă duc să fur puşca atunci când e Tudor de sentinelă, mi-a zis Fane. 
                    - Nu e bine! Nu trebuie să te duci când e el de sentinelă, că, dacă se află, intrăm şi noi în cercul suspecţilor. Ne trebuie o altă metodă!
Ştiam că în sat se găsea mult vin, dar noi nu aveam bani să cumpărăm. Eu, care mă pricepeam să descui broaşte de uşi şi lacăte, l-am luat pe Fane într-o noapte şi am descuiat uşa de la o pivniţă de unde am luat 20l de vin. Dar, cine se gândea că proprietarul îşi luase măsuri de siguranţă şi presărase nisip pe jos? Dimineaţa a văzut urmele pe nisip şi s-a dus de i-a raportat comandantului. Acesta era de prin Turnu Măgurele şi se numea Niculescu. Nu prea îi înghiţea el pe nemţi, dar a fost nevoit să facă o mică anchetă pe care a lăsat-o în coadă de peşte, iar noi am scăpat nepedepsiţi. Astfel am continuat acţiunea de subtilizare a armei de vânătoare. L-am pus pe Ogică să-i invite la un pahar pe cei care erau pe lângă căruţa cu puşca. N-a trecut mult timp şi a început cheful. Eu şi Fane n-am apărut pe "scenă", decât mai târziu, cum aveam înţelegerea cu Ogică. Soldatul care era de sentinelă, primise şi el vin şi se cinstea de unul singur, în timp ce Fane lua puşca. Apoi ne-am retras victorioşi la cantonament unde cheful era în toi. 
După vreo trei zile s-a observat că cineva cotrobăise prin căruţa cu arhiva şi au început cercetările. 
                      Mai întâi au fost cercetaţi cei care chefuiseră, dar nu s-a aflat mare lucru, decât că în timpul chefului Ogică ieşise afară pentru un timp. Majurul a insistat pe lângă Niculescu să adune întregul excadron şi să facă cercetări. Locotenentul nu prea îl avea la inimă pe majur, totuşi a ordonat adunarea excadronului. 
                     - Cine credeţi că ar fi autorul? l-a întrebat pe majur.
                    - Deţin informaţii că autorul este Ogică. Dar, mai cred că a avut complici. Nu a acţionat de unul singur.
După o scurtă pauză, majurul a reluat.
                    - Domnule locotenent, cine a furat arma, a furat şi alimentele!
                   - Ce alimente s-au furat? a întrebat locotenentul surprins.
                   - Domnule locotenent, am avut 150 de raţii de pesmeţi şi conserve, pe care le păstram să le dăm soldaţilor dincolo de Nipru, în stepa Nagaică, dar nu le-am dat, ci le-am păstrat pentru împrejurări mai grele...
                   - A, deci, voiai să le duci la tine acasă! a exclamat locotenentul furios. La cantonamente, marş! a ordonat şi l-a lăsat pe majur cu buza umflată.


                           Am trecut Nistrul pe la începutul lunii aprilie, 1943. La Chişinău ne-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi ni s-a luat toată muniţia. S-a ordonat să aşteptăm în vagoane, întrucât mareşalul Antonescu intenţiona să treacă în revistă fiecare vagon cu soldaţi. Dar vizita mareşalului n-a mai avut loc şi trenul s-a pus în mişcare pe direcţia Bucureşti, pe o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic. 
Nu mai aveam răbdare să ajungem în ţară, iar trenul făcea multe opriri, ca să dea prioritate trenurilor care transportau trupe şi materiale pentru front. 
După 4-5 zile, am ajuns la Caracal, fiindcă acolo era reşedinţa regimentului nostru. De la gară ne-au dus în nişte barăci şi am stat acolo 15 zile în carantină. Cele 15 zile au trecut greu, dar nu mai conta. Eram liberi!
Am defilat, apoi am încins o horă alături de ofiţerii noştri. Ne cânta fanfara Regimentului 19 Infanterie. 


                           În sfârşit, după atâtea suferinţe, eram liberi să mergem pe la casele noastre. Eu nu m-am bucurat prea mult de această libertate, căci, în februarie, 1944, am primit ordiunul de rechemare şi a trebuit să mă prezint la comanda regimentului de la Caracal. 
Plecam din nou pe front, să lupt de data aceasta, împotriva celor alături de care am îndurat mari suferinţe în campania de pe frontul de est. 
                        Doamne, ajută!
   
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                     Am adunat cojile de dovleac, le-am pus pe plită şi am aşteptat să se coacă. Un camarad a venit şi m-a anunţat că mă caută cineva. Eu credeam că face vreo glumă, ca să plec de lângă plită şi să-mi ia cojile de dovleac, dar a apărut în prag un spldat care întreba de sergentul Crăiţă Stan. L-am recunoscut imediat. Era cel mai bun prieten al meu din copilărie, Iosif Florea. Am fost botezaţi amândoi pe 6 decembrie, 1915 în acelaşi cazan la biserică. Nu ne mai văzusem de vreo doi ani, pentru că el era la Regimentul 4 Călăraşi. Crezând că şi el e flămând, l-am rugat să mai aştepte niţel, să se coacă cojile de dovleac. Când a văzut ce găteam a râs, apoi m-a luat de lângă plită şi mi-a zis:
                    - Lasă, mă, bunătatea asta de mâncare celorlalţi şi vino cu mine să-ţi dau mâncare ca lumea, să te saturi!.
Nu-mi venea să cred ce-mi spunea, dar, pe de altă parte, ştiam că e om serios şi nu minte. M-am lăsat dus de el la vreo trei case distanţă, lângă un furgon cu patru cai. Mai erau încă doi soldaţi cu el. 
                    - Avem pâine  destulă, să te saturi! Avem şi nişte varză călită cu carne, dar nu prea mai are carne, că am mâncat noi, mi-a zis Florea când am ajuns la locul lor de cantonare. 
Când am auzit de varză cu carne, am făcut ochii cât cepele.
                    - Ia şi mănâncă bine, mă îndemnau toţi trei, şi să ne ierţi că nu mai e carne. N-am ştiut că Florică o să dea de prietenul lui. Opream mai multă carne, dacă ştiam...
                    - Nu-i nimic! Eu vă mulţumesc din toată inima, că tare flămând mai eram...
Mi-am pus stomacul la cale şi mi-am făcut siesta alături de gazdele mele la un joc de cărţi. Dimineaţa ne-am despărţit. Pe Florică l-am reîntâlnit foarte târziu după aceea, prin 1944, când luptam împotriva nemţilor la trecerea Someşului. 


Pe Don frontul se terminase. 
Noi am ajuns la Nipru, iar pe malul celălalt ne aşteptau sanitarii cu seringile pregătite să ne vaccineze împotriva tifosului. 
Mai aveam 10 km de parcurs până într-un sat, după ce am trecut Niprul şi vaccinul începuse să facă ravagii printre noi. Pe mine mă apucaseră frigurile şi nici nu mai puteam să descalec. Mi-a fost atât de rău, încât n-am mai ştiut de mine. M-au luat băieţii şi m-au dus într-o casă la căldură, unde m-am trezit abia a doua zi după-amiază. Toată noaptea am delirat, iar băieţii nu ştiau ce să-mi facă. 
Dar am trecut şi de încercarea aceea şi ne aşteptau altele, căci drumul era tare lung, ca în cântecele copiilor ruşi: "mămăligă, malako/ Rumâni, daleko!"
Trebuia să parcurgem distanţa dintre Nipru şi Bug, dar nu mai eram sub ameninţarea inamicului. 
Zăpada era mare şi nu puteam merge călare. De aceea, m-am suit în căruţa lui Fane ( Verica). I-am dat calul meu să-l pună la căruţă lângă caii lui. Căruţa avea coviltir şi pe timpul zilei stam înăuntru şi mă acopeream cu nişte pături, ca să nu fiu văzut. Când cantonam îi ajutam lui Fane  să îngrijească de cai. 
Problema era că nu mai aveam alimente, iar de la civili nu aveam ce să mai luăm. 
                

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                        Într-o zi, mergând pe lângă o căruţă, Marin Patrin,cel care o conducea, mi-a zis:
                       - Măi, Stane, vino să-ţi dau o pereche de bocanci, ca să-i vinzi şi să-ţi cumperi ceva pe ei, că îi am în plus! Şi... auzi? dacă găseşti niscaiva ţuică, să-mi aduci şi mie!
Căruţa lui Marin transporta diverse lucruri, câteva dintre ele nefiind trecute în inventar şi de aceea le valorifica în schimbul alimentelor sau băuturii. 
Eu, încântat de ofertă,am luat bocancii, dar am constatat că erau mari. Erau dintr-aceia pe care îi încălţau soldaţii peste cizme când erau de sentinelă. Dar erau noi, din piele bună. 
Însoţit de Nicolae şi de iapa lui, care de-abia mai sufla, am început să căutăm cumpărători printre civili. Am găsit doi celoveci într-o căsuţă, care se chinuiau să fiarbă nişte ţuică din sfeclă pe o plită amărâtă. Înainte să încep tocmeala cu celovecii, i-am zis lui Nicolae:
                     - Să mă laşi pe mine să vorbesc cu ei, că vreau să le cer mai mult, ca să am de unde să mai las!
Nicolae a fost de acord. Le-am cerut ruşilor trei pâini, că aveau pâine din făină de orz, două găini şi un litru de ţuică. Ruşii s-au uitat încă o dată la bocanci, s-au sfătuit pe limba lor şi mi-au zis că-mi dau două pâini, o jumătate de litru de ţuică şi nicio găină. 
Eu am insistat şi am obţinut şi o găină în cele din urmă. Găina am sacrificat-o pe loc, iar rachiului i-am făcut de trei zile, fiindcă nu avea tărie deloc şi mai mirosea şi a sfeclă.
Am înoptat la cumpărătorii bocancilor şi, când ziceam şi noi că ne-am potolit foamea şi aveam unde să ne odihnim, am dat de alt necaz. Pusesem pâinea rămasă de la masă în coburii de la şaua mea, pe care am lăsat-o într-o cămăruţă alăturată, la un loc cu caii. Până să ne culcăm, i-am atras atenţia lui Nicolae să-şi lege iapa mai departe de şei, ca să nu ajungă la ele. 
                        - Mai las-o, mă, dracului, că până mâine poate nici nu se mai scoală!
Ne-am culcat la un loc cu gazdele noastre. Era cam înghesuială, că aveau copii, dar am adormit, că eram obosiţi. 
Peste noapte nu ne-am mai dus niciunul dintre noi pe la cai, să vedem ce fac. Dimineaţa am avut o mare "bucurie": iapa lui Nicolae desfăcuse coburii cu dinţii şi mâncase toată pâinea. Nicolae s-a supărat rău şi a luat iapa la bătaie. 
                        - La s-o, mă, n-o mai bate, i-am zis, că aşa o fi vrut Dumnezeu, să moară şi ea sătulă! Nu mai poţi să scoţi nimic din ea!
Am pus şeile pe cai şi am plecat mai departe. Nicolae nu mai cruţa iapa deloc. O forţa mereu la drum şi uneori o lua înaintea mea, iar într-o după-amiază n-a mai putut să meargă. De-abia îşi târa picioarele. 
La vreo 2km se vedea răsărind printre nămeţi un sat. Am târât iapa după noi aproape de sat şi a căzut acolo pentru totdeauna. 
Eu am continuat drumul până la Nipru călare, iar Nicolae a trecut la trupa care mergea pe jos. 
O duceam foarte greu, fiindcă ni se aduceau alimente puţine şi răbdam de foame. Într-o zi am găsit o bobircă de porumb pe drum. Am luat-o şi, când mă rodea stomacul de foame, ronţăiam 4-5 boabe de porumb. Într-o seară, pe la ora şapte, după un marş lung de 40 km prin viscol şi frig, am ajuns într-un sat în care cantonaseră mai multe trupe. Am găsit cu greu o cameră în care ne-am înghesuit vreo 12-13 inşi. Nu aveam nimic de mâncare, iar când am descoperit un butoi cu murături, ne-am repezit la el şi am mâncat pătlăgele acre fără pâine. Mai târziu au început stomacurile să ne dea nişte înghisoaie, de era mai mare dragul! Eu am găsit nişte coji de dovleac turcesc. Pesemne, alţi soldaţi înaintea noastră mâncaseră dovleac.

CU CAVALERIA PE FRONTUL DE EST (continuare)

                       Eu şi soldatul Ene Nicolae am luat-o spre nord şi prima noastră grijă, când am cantonat pe timpul nopţii, a fost să ne radem bărbile, ca să nu mai fim recunoscuţi, în cazul în care ne-am fi întâlnit cu locotenentul. 
Dimineaţa am reluat drumul şi pe la ora două după-amiază eram deja pe podul de peste Don. Treceam călare printre infanteriştii care se înghesuiau pe pod. Multe unităţi de infanterie aşteptau să le vină rândul să treacă pe pod, iar unii dintre infanterişti, ca să nu mai aştepte, treceau Donul pe ghiaţă. Din momentul în care infanteriştii ne-au văzut, au făcut tot posibilul să nu ne lase să trecem înaintea lor. N-au reuşit mare lucru, fiindcă i-am minţit că suntem agenţi şi că avem nişte ordine de urgenţă, pe care trebuie să le ducem domnului general Korne.
Nu ştiam, dacă domnul general trecuse ori nu pe-acolo, dar m-am prefăcut că vreau să scot nişte acte din buzunarul de la spate, ca să mă creadă ofiţerii, iar unul dintre ei a intervenit, zicându-mi:
                       - Nu-i nevoie, daţi-i drumul mai departe!
Am trecut pe pod, dar mi se făcuse milă de bieţii infanterişti, căci erau obosiţi de-atâta mers pe jos şi se uitau cu jind la noi, care mergeam călare. Pe unii dintre ei îi deranja prezenţa noastră şi ne înjurau şi chiar ne ameninţau că ne aruncă de pe pod. 
Cu chiu, cu vai am trecut podul, dar ne aşteptau alte obstacole: trebuia să urcăm un deal, iar drumul era ticsit de trupe, de maşini, căruţe şi câte şi mai câte.
                      - Ţin-te după mine, Nicolae! i-am zis eu, văzând că are o iapă slabă şi fără putere, săraca.
Pe partea dreaptă a drumului era un şanţ destul de adânc şi căruţele nu puteau trece pe-acolo. Aşa că am forţat caii şi am sărit peste şanţ spre uimirea infanteriştilor. Iapa lui Nicolae nu a putut să sară şi a rămas cu picioarele din urmă în şanţ. Nicolae a sărit din şa pe marginea şanţului, iar eu am sărit imediat să-l ajut să tragă iapa afară din şanţ.  După toată isprava, am încălecat şi am pornit la trap. Pământul era îngheţat şi tocmai bun pentru trapul cailor, mai ales că urcam la deal. Îi salutam pe infanterişti din fuga cailor, iar ei ne înjurau de mama focului.  Cănd ne-am depărtat aproximativ la 1km de pod, am descălecat să se odihnească şi caii şi să mâncăm şi noi ceva. Ne-am odihnit vreo 15 minute, deşi am fi vrut să stăm mai mult, dar, privind spre pod, am văzut că ruşii ajunseseră cu tancurile acolo şi începuse măcelul. 
                      - Încălecarea, că nu e de glumă! Iar s-au încurcat borcanele! i-am zis lui Nicolae. 
Am luat-o la goană şi am ieşit din raza vizuală a ruşilor. Tancurile lor nu trecuseră podul, ci s-au oprit lângă el scindând trupele noastre. Partea din trupă, care nu reuşise să treacă podul, s-a îndreptat spre sud, adică spre Marea de Azov, în locul unde se varsă Donul, încercând să treacă pe ghiaţă, dar n-au respectat anumite condiţii impuse în astfel  de situaţii. Soldaţii s-au înghesuit să treacă mai repede şi ghiaţa a cedat, în apele mării găsindu-şi sfârşitul mulţi dintre ei. 
Există o vorbă românească: să nu zici hop,  până nu treci pârleazul!
Ei bine, scăpaserăm cu viaţă până atunci, dar începeam o nouă etapă a drumului cu alte necazuri şi neajunsuri. 
                      Am început înaintarea spre Nipru. Nu ştiam ce distanţă vom avea de parcurs până acolo, dar ştiam că trebuie să mergem numai spre apus. Drumul era greu, nu mai aveam furaje pentru cai, fiindcă pe-acolo trecuseră toate trupele care scăpaseră din dezastrul de la Stalingrad şi de pe Don. Nici noi nu mai aveam alimente şi nici echipament corespunzător. Până la acea dată încă nu sosise din ţară echipamenmtul pentru iarnă. Fusese capturat de ruşi prin gările din stepă. 
Mergeam câte 30-40 km pe zi pe un viscol năprasnic, cu căderi abundente de zăpadă. Satele erau rare, trupele erau în dezordine. Dacă cineva dorea să-şi găsească unitatea, putea face acest lucru uitându-se la cai, că aveau încrustat pe gâturi şi pe pulpe numărul matricol al regimentului din care făcea parte. Numai că nici caii nu mai rezistau şi cădeau istoviţi, în număr mare. 
Cu toate acele greutăţi întâmpinate, ne-am continuat drumul. Între timp, regimentele româneşti şi-au reorganizat trupele care mai scăpaseră din sectorul Donului.
                       Regimentul nostru se reorganizase şi el cu efectivele care mai rămăseseră, adică, o adunătură de soldaţi de pe trenurile regimentale şi soldaţii care ţineau caii. Chiar dacă efectivul se micşorase, regimentul îşi purta mai departe numele, iar comanda acestuia i-a revenit maiorului Stoian. 
Nouă, celor din Excadronul 4, ne făcea plăcere să ştim că domnul maior Stoian era comandantul regimentului.  Dumnealui ne fusese comandant de excadron mai mulţi ani la rând, de pe vremea când efectuam stagiul militar în ţară. Poate de aceea ne acorda mai multă atenţie. 
Prin reorganizarea regimentului s-a creat şi un pluton de călăreţi. Eu eram  pe primul plan în acel pluton şi eram tare mândru. Aveam un cal foarte bun, care nu mi-a înşelat aşteptările până la timpul acela. Numai că nu aveam voie s-o luăm înaintea celor care mergeau pe jos. Trebuia să mergem cu caii la pas. Din această cauză, simţeam că îngheţăm de frig şi descălecam şi mergeam pe lângă cai, până ne încălzeam.